Strigătul unei mame ignorat: Povestea sfâșietoare a Mariei și a lui Andrei

„Andrei, te rog, nu mă ignora!” am strigat cu disperare în timp ce el trecea pe lângă mine pe trotuarul aglomerat din centrul Bucureștiului. Ochii lui m-au privit pentru o clipă, dar nu am văzut nicio urmă de recunoaștere. Era ca și cum aș fi fost o străină pentru el, iar asta mi-a sfâșiat inima în mii de bucăți.

Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, eram doar noi doi împotriva lumii. După ce tatăl lui Andrei ne-a părăsit fără nicio explicație, am fost nevoită să mă descurc singură. Am muncit din greu, uneori având două locuri de muncă pentru a-i putea oferi lui Andrei tot ce avea nevoie. Îmi doream ca el să aibă o viață mai bună decât am avut eu vreodată.

Îmi amintesc cum îi citeam povești seara, cum îl duceam la școală și cum îi pregăteam prânzul cu grijă. Îmi amintesc cum îmi spunea că sunt cea mai bună mamă din lume și cum îmi promitea că va avea grijă de mine când voi îmbătrâni. Dar toate acele promisiuni par acum doar niște cuvinte goale.

„Andrei, te rog, oprește-te!” am strigat din nou, dar el și-a continuat drumul fără să se uite înapoi. M-am prăbușit pe o bancă din apropiere, simțindu-mă complet neputincioasă. Cum s-a ajuns aici? Cum a putut să mă uite atât de ușor?

Am încercat să-mi dau seama unde am greșit. Poate că am fost prea strictă cu el în adolescență sau poate că nu i-am oferit suficient spațiu să crească și să devină independent. Dar tot ce am făcut a fost din dragoste și dorința de a-l proteja.

Anii au trecut și Andrei s-a mutat în alt oraș pentru facultate. La început ne sunam des, dar treptat apelurile s-au rărit până când au încetat complet. Am aflat de la cunoștințe comune că și-a găsit un loc de muncă bun și că are o iubită frumoasă. M-am bucurat pentru el, dar mă durea că nu împărțea aceste momente cu mine.

Într-o zi, am decis să-l vizitez fără să-l anunț. Am vrut să-i fac o surpriză și să-i arăt că sunt mândră de el. Dar când am ajuns la ușa apartamentului său, iubita lui mi-a spus că Andrei nu vrea să mă vadă. Am plecat cu inima frântă, dar încă speram că într-o zi va veni la mine.

Întâlnirea noastră neașteptată pe stradă mi-a distrus ultima fărâmă de speranță. M-am întors acasă și m-am prăbușit pe canapea, plângând în hohote. M-am întrebat dacă voi mai avea vreodată ocazia să-mi îmbrățișez fiul sau dacă voi rămâne doar o amintire vagă în mintea lui.

În acea noapte, am scris o scrisoare pentru Andrei. I-am spus cât de mult îl iubesc și cât de mult îmi doresc să-l văd fericit. I-am cerut iertare pentru greșelile mele și i-am promis că voi fi mereu aici pentru el, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o la ușa apartamentului său. Nu știu dacă a citit-o vreodată sau dacă a aruncat-o fără să o deschidă. Dar era singura mea șansă de a-i spune tot ce aveam pe suflet.

Acum stau aici, privind pe fereastră cum trec oamenii grăbiți pe stradă. Îmi dau seama că viața merge înainte indiferent de durerea mea. Dar mă întreb: oare va veni vreodată ziua în care Andrei va realiza cât de mult l-am iubit? Sau voi rămâne doar o umbră în trecutul lui? Această întrebare mă bântuie în fiecare noapte și mă face să mă întreb dacă sacrificiile mele au fost în zadar.