Sub același acoperiș: Povestea unei femei care a învățat să trăiască din nou

— Nu pot să cred, Rareș! Cum ai putut să-mi faci asta? — vocea mea tremura, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji, amestecându-se cu ploaia care bătea în geam. El stătea în prag, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. În mâna dreaptă încă ținea telefonul pe care tocmai îl descoperisem, plin de mesaje către o altă femeie. O femeie despre care nu știam nimic, dar care îi știa toate secretele.

Eram însărcinată în luna a șaptea și credeam că viața mea, deși nu perfectă, era măcar stabilă. Rareș era bărbatul pe care îl alesesem să-mi fie alături la bine și la greu. Dar în acea noapte, totul s-a prăbușit. Îmi amintesc cum mi-am strâns burta cu mâinile, ca și cum aș fi vrut să-mi protejez copilul de toată durerea care mă sfâșia pe dinăuntru.

— Nu e ceea ce crezi… — a încercat el să spună, dar vocea i s-a stins când i-am aruncat telefonul pe pat.

— Atunci ce e? Explică-mi! Cum ai putut să mă minți atâta timp?

Nu a avut răspuns. A ieșit din cameră fără să se uite înapoi, lăsându-mă singură cu întrebările mele și cu un viitor care, dintr-odată, părea gol.

A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama. Vocea ei rece m-a lovit mai tare decât orice altceva.

— Ți-am spus eu că nu e bărbat de tine. Dar tu nu m-ai ascultat niciodată! Mereu ai fost visătoare, Ilinca. Acum vezi unde te-a adus naivitatea ta?

Am simțit cum mă sufoc. Aveam nevoie de sprijin, nu de reproșuri. Dar mama nu știa să fie altfel. Așa fusese mereu: dură, pragmatică, incapabilă să arate compasiune. M-am întrebat dacă nu cumva și eu greșisem undeva, dacă nu cumva chiar meritam tot ce mi se întâmpla.

Sora mea, Cristina, a venit la mine după-amiază. A intrat val-vârtej, cu ochii mari și plini de furie.

— Cum ai putut să nu-ți dai seama? Toată lumea știa că Rareș e un afemeiat! Doar tu trăiai cu capul în nori!

— Nu e adevărat! — am izbucnit. — Nu toată lumea știa! Eu chiar am crezut că mă iubește…

Cristina a oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău că treci prin asta, dar trebuie să fii tare pentru copilul tău. Nu te mai gândi la el. Gândește-te la tine!

Dar cum să nu mă gândesc la el? Cum să nu mă gândesc la toate promisiunile pe care ni le făcuserăm? La serile când visam împreună la viitorul nostru? La numele pe care urma să-l alegem pentru fetița noastră?

Zilele au trecut greu. Rareș nu s-a mai întors acasă. Am primit un mesaj sec: „Îmi pare rău pentru tot. O să am grijă de copil financiar.” Atât. Nicio explicație, nicio încercare de împăcare. Doar un gol imens care creștea în mine cu fiecare zi.

Vecinii au început să vorbească. La magazinul din colț simțeam priviri curioase și șoapte pe la spate. „Uite-o pe Ilinca… A rămas singură cu burta la gură…” M-am simțit mică, invizibilă și totuși atât de expusă.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu lui Rareș o scrisoare. Nu ca să-l fac să se întoarcă, ci ca să-mi eliberez sufletul:

„Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Nu vreau nimic de la tine, doar să știi că m-ai distrus. Ai luat tot ce era bun în mine și ai aruncat la gunoi. Dar pentru copilul nostru voi merge mai departe. Pentru ea voi fi puternică.”

Am plâns mult după ce am scris acea scrisoare. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să simt furie în loc de durere. Furia m-a ajutat să mă ridic din pat dimineața, să merg la doctor singură, să fac cumpărături fără să mă ascund.

Mama a venit într-o zi cu o ciorbă caldă și a lăsat-o pe masă fără să spună nimic. Apoi s-a uitat la mine lung:

— O să treci peste asta. Și eu am trecut prin multe. Dar trebuie să fii tare.

A fost prima dată când am văzut-o vulnerabilă. Poate că și ea fusese rănită cândva și nu știa altfel decât să se apere cu răceală.

Cristina a început să vină mai des pe la mine. Îmi aducea reviste pentru bebeluși și încerca să mă facă să râd.

— O să vezi că într-o zi o să râzi de tot ce s-a întâmplat! — spunea ea.

Nu eram sigură că va fi așa, dar îi mulțumeam pentru efort.

Când a venit momentul nașterii, am intrat în spital cu inima strânsă. Rareș nu era acolo. Mama stătea pe hol, Cristina îmi ținea mâna și încerca să-mi dea curaj.

Când mi-am ținut fetița pentru prima dată în brațe, am simțit că tot universul meu s-a schimbat. Era micuță și fragilă, dar avea ochii mei și zâmbetul lui Rareș. Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau de fericire și teamă amestecate.

Acum sunt acasă cu fetița mea, Mara. Încerc să fiu puternică pentru ea și pentru mine. Rareș trimite bani din când în când, dar nu l-am mai văzut de atunci.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să mai am încredere într-un bărbat sau chiar în mine însămi. Oare cât durează până când rănile astea se vindecă? Sau poate nici nu se vindecă vreodată… Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?