Sub povara așteptărilor: O zi de naștere care a schimbat totul

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea soacrei mele, Elena, răsuna prin bucătărie, tăind aerul ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau în timp ce încercam să așez platoul cu prăjituri pe masă, dar privirea ei mă țintuia locului. Victor, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva. Era ziua lui de naștere și, pentru prima dată în șapte ani de când eram împreună, am decis să nu mai facem masa mare la țară, la părinții lui, ci să-l sărbătorim acasă, doar noi și copiii.

Nu a fost o decizie ușoară. În fiecare an, aceeași poveste: ne adunam cu toții în curtea casei bătrânești din satul Ciorogârla, unde Elena și socrul meu, Gheorghe, pregăteau sarmale, friptură și cozonaci. Eu eram mereu cea care muncea cel mai mult: curățam cartofi, spălam vasele, alergam după copii și încercam să nu deranjez pe nimeni. La finalul zilei eram epuizată și simțeam că nu am apucat nici măcar să-i spun „La mulți ani” lui Victor cum trebuie. Anul acesta mi-am spus: „Gata. Merit și eu să mă bucur de ziua asta.”

Am vorbit cu Victor cu o săptămână înainte. — Ce-ar fi să facem altfel anul ăsta? Să stăm doar noi acasă, să comandăm pizza și să vedem un film cu copiii? El a zâmbit obosit: — Nu știu ce-o să zică mama… Dar dacă tu vrei…

Am simțit că am permisiunea lui. Am sunat-o pe Elena cu două zile înainte de ziua lui Victor. — Anul ăsta nu venim la țară. Vrem să stăm doar noi acasă. A fost o tăcere lungă la telefon. — Cum adică? Nu se poate așa ceva. Toată lumea vă așteaptă! — Poate anul viitor… am spus eu încet.

A doua zi au început telefoanele: cumnata mea, Simona, plângând că „se destramă familia”, Gheorghe spunându-i lui Victor că „nu e bărbat dacă nu-și respectă părinții”, chiar și vecina lor, tanti Viorica, m-a sunat să-mi spună că „nu se face așa ceva”. M-am simțit ca o criminală.

În dimineața zilei de naștere, am încercat să păstrez atmosfera veselă pentru copii. Am făcut clătite, am pus baloane prin casă și am cântat „La mulți ani” cu voce tare. Victor părea absent, iar copiii au simțit tensiunea din aer. La prânz, cineva a bătut tare la ușă: era Elena, cu ochii roșii de plâns și o tavă mare cu sarmale în brațe.

— Nu pot să cred că ai ajuns să ne ții la ușă! a izbucnit ea. — Mamă, nu e vorba de asta… a încercat Victor să intervină. Dar ea nici nu l-a ascultat.

— Tu nu vezi ce faci? Ne rupi familia! De când ai venit tu în viața lui Victor, totul s-a schimbat! Nu mai țineți la tradiții, nu mai veniți la biserică împreună… Ce-o să zică lumea?

M-am simțit mică și vinovată. Am încercat să-i explic: — Nu vreau să stric nimic… doar că… și eu sunt obosită… Aș vrea să simt că fac parte din familie, nu doar că muncesc pentru toți.

Elena a izbucnit în lacrimi: — Eu n-am avut niciodată parte de odihnă! Așa e viața de femeie! Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta!

Victor s-a retras în dormitor, lăsându-mă singură cu Elena și copiii care se uitau speriați la noi. Am simțit cum se prăbușește tot ce am construit în șapte ani. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema.

Seara târziu, după ce Elena a plecat trântind ușa și copiii au adormit plângând, m-am așezat lângă Victor pe pat. — Ți-am stricat ziua… am șoptit eu. El m-a privit trist: — Nu tu ai stricat-o. Doar că… e greu să schimbi ceva ce merge de zeci de ani.

— Dar tu ce vrei? l-am întrebat cu voce tremurată.
— Vreau liniște… Dar nu știu cum s-o obțin fără să rănesc pe cineva.

Am stat mult timp în tăcere. În mintea mea se derulau toate momentele în care am pus nevoile celorlalți înaintea mea: când am renunțat la serviciu ca să cresc copiii pentru că „așa se face”, când am acceptat ca fiecare vacanță să fie la țară pentru că „așa e frumos”, când am tăcut de fiecare dată când Elena m-a criticat pentru orice decizie legată de casă sau copii.

În acea noapte am plâns până târziu. Mi-am dat seama că nu mai pot trăi sub povara așteptărilor altora. Când m-am uitat la Victor adormit lângă mine, mi-am promis că voi avea curajul să spun „destul”.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama mea. — Mamă, cred că trebuie să mă întorc la serviciu. Să fac ceva pentru mine. S-a lăsat o liniște scurtă la telefon, apoi mama a spus: — E timpul.

Nu știu dacă familia lui Victor va accepta vreodată schimbarea sau dacă relația noastră va supraviețui acestui conflict. Dar știu sigur că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți.

Oare câte femei din România trăiesc încă sub povara tradițiilor care le sufocă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „destul”? Poate e timpul să vorbim despre asta.