Sub Soarele Judecății: Povestea Unei Mame în Parc

— Nu vă supărați, dar nu vi se pare că e cam nepotrivit ce faceți aici?
Vocea femeii m-a izbit ca un val rece, deși soarele de mai ardea cu putere peste aleile parcului Carol. Țineam-o pe Ilinca la piept, simțindu-i respirația caldă și liniștită, când privirea străinei s-a înfipt în mine ca o suliță. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine.
— Poftim? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum obrajii mi se înroșesc.
— Zic doar că sunt și copii pe aici, și bărbați… Nu e locul potrivit pentru așa ceva.
Am simțit cum sângele îmi urcă în tâmple. Ilinca sugea liniștită, fără să știe că mama ei era pe cale să explodeze. În jur, câteva priviri curioase se întorceau spre noi. O bătrânică de pe banca alăturată își strângea poșeta mai aproape, iar un tânăr cu role încetinea, parcă să asculte mai bine.

Mi-am amintit de toate nopțile nedormite, de durerile din primele săptămâni de alăptare, de sfaturile contradictorii ale rudelor: „Nu o ține prea mult la sân, că se răsfață!” sau „Dacă nu-i dai lapte praf, nu o să crească bine!” Dar niciodată nu mă așteptasem ca o simplă ieșire la aer să devină o scenă publică.

— Doamnă, îi dau copilului meu să mănânce. Nu cred că e ceva rușinos sau nepotrivit în asta, am spus, încercând să-mi păstrez vocea fermă.

Ea a ridicat din sprâncene, vizibil iritată:
— Puteați să vă acoperiți măcar! Sau să mergeți undeva mai ferit. Nu toată lumea vrea să vadă așa ceva.

Am simțit cum mă sufoc. În minte mi-au trecut toate momentele în care m-am simțit judecată: când am ales să nasc natural, când am refuzat să-mi las copilul plângând singur în pătuț, când am decis să rămân acasă încă un an după concediul maternal. Mereu cineva avea ceva de spus despre cum ar trebui să fiu mamă.

— Dacă vă deranjează, puteți privi în altă parte. Eu nu-mi voi ascunde copilul sau maternitatea pentru confortul altora.

Femeia a pufnit și s-a îndepărtat, dar nu înainte de a arunca peste umăr:
— Asta e lipsă de respect față de ceilalți!

Am rămas cu Ilinca la piept, tremurând ușor. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i transmit fetiței mele neliniștea mea. Am privit cerul albastru printre ramurile copacilor și m-am întrebat: oare cât timp va mai trebui să luptăm pentru dreptul de a fi mame fără rușine?

Când am ajuns acasă, i-am povestit lui Vlad totul. S-a uitat la mine cu ochii lui blânzi și mi-a spus:
— Să nu te lași niciodată intimidată. Ilinca are nevoie de tine așa cum ești tu: puternică și sinceră.

Dar nu toată lumea din familie a fost la fel de înțelegătoare. Mama mea, Maria, a oftat adânc când i-am povestit:
— Pe vremea mea nu făceam așa ceva în public. Era considerat rușinos…

— Mamă, nu vreau ca Ilinca să crească simțind rușine pentru ceva atât de natural. Dacă noi nu schimbăm mentalitatea asta acum, cine o va face?

A tăcut o clipă, apoi a dat din cap încet:
— Poate ai dreptate… Dar lumea e rea și judecă ușor.

În zilele următoare am primit mesaje de la alte mame din grupul nostru online. Unele îmi povesteau cum au trecut prin situații similare: una fusese dată afară dintr-o cafenea pentru că alăpta, alta fusese admonestată într-un autobuz aglomerat. Am simțit că nu sunt singură.

Am decis să scriu despre experiența mea pe rețelele sociale. Nu mă așteptam la reacții atât de puternice: sute de comentarii, unele pline de susținere, altele pline de ură și prejudecată.

„Felicitări pentru curaj!” scria o mamă din Iași.
„Nu ai pic de rușine! Copiii trebuie protejați de asemenea imagini!” comenta altcineva.

M-am întrebat dacă merită lupta asta. Dacă nu era mai ușor să mă ascund, să mă conformez. Dar apoi am privit-o pe Ilinca dormind liniștită la pieptul meu și am știut răspunsul.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit-o pe Ilinca, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit cât de greu mi-a fost la început: durerile fizice, nesiguranța, sentimentul că orice decizie e greșită și toată lumea știe mai bine decât tine ce trebuie să faci cu propriul copil.

Mi-am adus aminte de discuțiile cu sora mea, Adriana, care mereu m-a susținut:
— Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să fii mamă! Fiecare copil are nevoie de altceva și tu știi cel mai bine ce-i trebuie Ilincăi.

Dar chiar și ea recunoștea că presiunea socială e uriașă:
— La grădiniță deja mă întreabă educatoarele dacă nu ar trebui să-l înțarc pe Tudor… Parcă toată lumea vrea să ne controleze viețile.

Într-o zi am mers din nou în parc. De data asta eram pregătită. Când o femeie s-a uitat lung la mine și a început să-și tragă copilul mai aproape, i-am zâmbit larg și i-am spus:
— E normal ce facem aici. Copiii noștri au nevoie de noi fără rușine.

A dat din cap și a plecat fără un cuvânt. Poate n-am schimbat lumea într-o zi, dar știam că fiecare gest contează.

Acum mă întreb: oare cât timp va mai dura până când maternitatea va fi privită cu respect și firesc? Câte dintre noi vor avea curajul să spună „ajunge” atunci când societatea ne cere să ne ascundem dragostea? Voi ce ați face în locul meu?