„Sunt doar un bancomat?” – Povestea Anei, o mamă româncă între sacrificiu și regăsire

— Mamă, ai trimis banii? Deja e sfârșitul lunii și am nevoie de manuale noi! vocea Ioanei răsună tăios prin telefon, fără urmă de dor sau căldură. Mă uit la mâinile mele crăpate de la detergentul italian și simt cum inima mi se strânge. Sunt în bucătăria străină din Torino, cu miros de cafea amară și dor de casă. Mă gândesc la anii care au trecut, la zilele în care le legănam pe fete în brațe, la promisiunile făcute înainte să plec: „Mami se întoarce repede, doar să vă fie vouă bine.”

Dar repede s-au făcut zece ani. Zece ani în care am spălat bătrâni, am curățat case și am adunat fiecare euro pentru ca ele să nu ducă lipsă de nimic. Sau cel puțin așa am crezut eu. Acum, când mă întorc acasă, găsesc două fete tinere, frumoase, dar reci ca niște străini. Ioana nu mă privește în ochi, iar Maria, cea mică, stă mereu cu nasul în telefon. Soțul meu, Viorel, e tot mai absent — parcă nici nu știe cum să vorbească cu mine.

Într-o seară, la cină, încerc să sparg gheața:
— Cum a fost la școală azi, Maria?
Ea ridică din umeri fără să mă privească:
— Bine.
Ioana oftează zgomotos:
— Mami, nu te supăra, dar nu prea ai fost aici să știi cum e la școală…
Mă doare fiecare cuvânt. Îmi vine să urlu: „Am făcut totul pentru voi!” Dar tac. Tac și strâng farfuriile, ca o servitoare în propria casă.

Într-o noapte nu mai pot dormi. Îl găsesc pe Viorel pe balcon, fumând.
— Viorel, ce-am greșit? De ce nu mai suntem o familie?
El trage din țigară și oftează:
— Ana, tu ai plecat. Am crescut fetele cum am știut. Tu ai trimis bani… dar nu e același lucru.
— Dar pentru cine am muncit? Pentru cine m-am rupt?
— Pentru noi… dar poate că ne-am pierdut pe drum.

A doua zi primesc un mesaj de la Maria: „Am nevoie de bani pentru excursie.” Atât. Fără „te rog”, fără „mulțumesc”. Mă simt ca un bancomat ambulant. Oare asta am ajuns? Oare toată dragostea mea s-a transformat doar în sume transferate lunar?

Îmi iau inima-n dinți și le chem pe fete la o discuție:
— Vreau să vorbim serios. Vreau să știu ce simțiți. Nu sunt doar portofelul vostru! Sunt mama voastră!
Ioana ridică ochii din telefon:
— Dar tu nici nu ne cunoști! Nu știi ce-mi place, nu știi cine-mi sunt prietenele…
Maria oftează:
— Mereu ai fost plecată. Tata era aici când aveam nevoie.
Simt cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Dar nu pot renunța.

Încep să merg la ședințele cu părinții, chiar dacă mă simt stingheră printre mamele care au fost mereu acolo. Încerc să gătesc felurile lor preferate, chiar dacă uneori refuză să mănânce cu mine. Într-o zi, Maria vine acasă plângând — a luat o notă proastă la matematică. O iau în brațe fără să spun nimic. Simt că pentru prima dată după mult timp mă lasă să fiu mamă.

Cu Ioana e mai greu. E adolescenta rebelă care mă acuză că am ales banii în locul lor. Într-o seară izbucnește:
— Dacă tot ai vrut să ne fie bine, de ce nu ai rămas aici? Crezi că banii ți-au ținut locul?
Nu știu ce să-i răspund. Poate că nu există răspuns corect.

Încep să merg la psiholog. Învăț să-mi accept greșelile și să le spun fetelor cât de mult le iubesc. Scriu scrisori lungi pentru fiecare dintre ele — despre copilăria mea, despre visele mele pentru ele, despre dorul care m-a măcinat în fiecare noapte petrecută departe.

După luni de încercări și lacrimi, văd primele semne de schimbare. Maria îmi arată un desen: „Asta e familia noastră.” Suntem toți patru ținându-ne de mână. Ioana îmi lasă un bilețel pe masă: „Mami, mulțumesc că ai venit la spectacolul meu.”

Dar rana rămâne. Și întrebarea care mă macină: oare voi reuși vreodată să repar ce s-a rupt? Sau sunt condamnată să fiu mereu doar un bancomat cu chip de mamă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau să renunț la lupta pentru dragostea lor.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Ce ați face voi dacă ați simți că v-ați pierdut familia pentru care ați sacrificat tot?