Sunt o povară sau încă mama lor? Povestea mea după 67 de ani

— Nu, mamă, nu putem. Nu acum.

Vocea fiicei mele, Irina, răsună în telefon ca o ușă trântită în față. Era a treia oară luna asta când încercam să aduc vorba despre mutatul la ei. Nu cerusem niciodată nimic, nici când erau mici și nu aveam ce pune pe masă, nici când au plecat la facultate și am rămas singură cu tata lor, Dumnezeu să-l ierte. Dar acum, la 67 de ani, cu genunchii care mă dor și cu inima care bate tot mai încet, simt că nu mai pot singură.

— Irina, nu vreau să vă deranjez… doar că mi-e greu. Mă dor picioarele, nu mai văd bine, și…

— Mamă, avem și noi problemele noastre. Copiii sunt mari, au nevoie de spațiu. Și eu lucrez mult. Nu e momentul potrivit.

Am închis telefonul încet, ca să nu audă vecina de la doi cum îmi tremură vocea. M-am așezat pe marginea patului și am privit spre geamul murdar. În blocul nostru vechi din Ploiești, singurătatea se simte altfel: e rece, apăsătoare, ca o pătură udă pe umeri.

De când a murit Gheorghe, soțul meu, casa s-a golit de râsete. Am două camere pline de amintiri: poze cu copiii la serbări, bibelouri prăfuite, mileuri croșetate de mâinile mele. Dar nimic nu ține de cald noaptea, când liniștea devine insuportabilă.

Băiatul meu, Radu, locuiește la București. L-am sunat și pe el.

— Mamă, nu pot să te iau acum. Am serviciu, sunt plecat toată ziua. Și cu Andreea… știi că nu prea se înțelege cu tine.

Andreea e nora mea. O femeie rece, mereu ocupată, mereu cu ochii în telefon. Niciodată nu mi-a spus pe nume, niciodată nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva. Poate că eu sunt problema. Poate că am greșit undeva.

În fiecare zi mă trezesc devreme și încerc să găsesc un rost: ud florile de pe balcon, dau de mâncare pisicii vecinei, mă uit la știri. Dar timpul trece greu când nu ai cu cine schimba o vorbă. La piață mă duc doar ca să aud voci omenești:

— Bună ziua, mamaie! Ce doriți azi?

— Un kilogram de cartofi și două mere, dragă.

Vânzătoarea zâmbește politicos și trece mai departe. Nimeni nu stă să asculte poveștile unei bătrâne.

Seara mă uit la pozele copiilor mei pe Facebook. Irina postează poze din vacanțe: Grecia, Italia… Radu e mereu la birou sau la sală. Niciunul nu mă sună fără motiv. Mă întreb dacă le e rușine cu mine sau doar nu mai au nevoie de o mamă bătrână.

Într-o zi am căzut în baie. M-am ridicat greu și am plâns ca un copil. M-am gândit să sun la 112, dar mi-a fost rușine. Dacă află copiii? Dacă mă ceartă că nu sunt atentă? Am stat pe jos până mi-am revenit și apoi am șters urmele lacrimilor.

Vecina de la trei, tanti Maria, are 82 de ani și stă singură de 20 de ani. Copiii ei sunt plecați în Spania.

— Viorico, să nu te bazezi pe copii! Ei au viața lor. Noi suntem doar niște umbre pentru ei.

Am simțit un nod în gât. Oare chiar așa e? Am muncit toată viața pentru ei: am spălat scutece în lighean, am stat nopți nedormite la capul lor când aveau febră, am renunțat la haine noi ca să le cumpăr manuale pentru școală. Acum sunt o povară?

Într-o duminică am încercat să-i surprind: am făcut cozonac și sarmale și m-am dus neanunțată la Irina.

— Mamă! Nu trebuia să vii fără să suni! Suntem ocupați…

Copiii ei erau pe tablete, soțul se uita la televizor. Am lăsat pachetul pe masă și am plecat repede, cu inima strânsă.

Pe drum spre casă m-am întrebat dacă mai are rost să încerc. Poate că trebuie să accept că bătrânețea e singurătate. Dar cum să trăiesc cu gândul că nu mai sunt importantă pentru nimeni?

Într-o seară am primit un telefon neașteptat:

— Bună seara! Suntem de la centrul de zi pentru seniori din cartier. Am aflat că locuiți singură și vă invităm la activități.

Am ezitat mult înainte să merg. Mi-era rușine să recunosc că am nevoie de companie străină când am doi copii sănătoși.

La centru am întâlnit alți oameni ca mine: doamna Lenuța care a crescut patru copii și niciunul nu o vizitează; domnul Ilie care a lucrat 40 de ani la rafinărie și acum vorbește cu perna seara; tanti Florica ce-și plânge nepotul plecat în Anglia.

Am început să merg zilnic acolo: pictăm icoane pe sticlă, facem gimnastică ușoară, povestim despre vremurile bune și rele. Pentru prima dată după mult timp simt că aparțin undeva.

Totuși, dorul de copii nu dispare. De Crăciun i-am invitat la mine.

— Mamă, venim dacă vrei… dar doar pentru puțin timp.

Au venit grăbiți, au mâncat repede și au plecat înainte să apuc să le spun cât îi iubesc.

În noaptea aceea am plâns iar. Nu pentru că sunt singură — ci pentru că mi-e dor să fiu mamă cu adevărat.

Mă întreb: oare chiar sunt o povară? Sau copiii mei au uitat cât valorează dragostea unei mame? Voi cum ați găsit liniștea când familia v-a lăsat pe dinafară?