Tăcerea din mine: Cum am supraviețuit cancerului și trădării familiei

— Nu te mai gândi la prostii, Katarina! E doar o răceală mai urâtă, o să treacă, mi-a spus mama, fără să-și ridice ochii din telefon. Dar eu știam că nu e doar atât. Simțeam cum ceva străin îmi roade trupul, cum oboseala nu mai pleacă, cum fiecare dimineață e mai grea decât cea de ieri.

În acea seară de ianuarie, când doctorul Popescu mi-a spus cu voce joasă: „E cancer, Katarina”, am simțit că tot aerul din încăpere s-a evaporat. Am ieșit pe holul spitalului cu pași mici, ca și cum aș fi călcat pe cioburi. Am sunat-o pe mama. „Nu pot veni acum, sunt cu fratele tău la repetiții”, mi-a spus. Vocea ei era rece, grăbită. Am simțit cum zidurile spitalului se strâng în jurul meu.

Tata era plecat la muncă în Germania de trei ani. Îmi trimitea bani, dar nu vorbea niciodată despre sentimente. Sora mea, Ioana, era prinsă cu facultatea și iubitul ei gelos. Nu aveam pe nimeni. Prietenele mele se evaporaseră una câte una după liceu, fiecare cu viața ei. Am rămas doar eu și tăcerea.

Primele ședințe de chimioterapie au fost un coșmar. M-am uitat în oglindă după două săptămâni și nu m-am recunoscut: părul cădea în șuvițe groase, ochii mei erau goi, pielea palidă. Într-o zi, când am ajuns acasă de la spital, am găsit-o pe mama în bucătărie.

— Ai grijă să nu lași părul peste tot prin casă, m-a certat ea. Parcă eram o povară, nu fiica ei bolnavă.

— Mamă, mi-e frică… am șoptit.

— Și mie mi-e frică pentru fratele tău, are examen la pian săptămâna viitoare! a răspuns ea, fără să mă privească.

Am simțit atunci că nu mai am familie. Că boala mea e o rușine sau o povară pe care nimeni nu vrea s-o poarte. În fiecare noapte plângeam în pernă, încercând să nu mă audă nimeni. Tăcerea din casă era apăsătoare. Niciun „cum te simți?”, niciun „ai nevoie de ceva?”. Doar rutina zilnică și priviri fugare.

Într-o zi, după o ședință grea de tratament, am leșinat pe holul spitalului. O asistentă, doamna Viorica, m-a ridicat și m-a ținut de mână până mi-am revenit.

— Nu ești singură aici, draga mea. Noi suntem familia ta acum, mi-a spus ea cu blândețe.

Am început să mă agăț de acele mici gesturi de bunătate: un ceai cald adus de o colegă de salon, o vorbă bună de la doamna Viorica, un zâmbet timid de la un bătrân care își făcea tratamentul lângă mine. În timp ce familia mea mă ignora tot mai mult — mama era mereu ocupată cu fratele meu, tata suna doar să întrebe dacă am nevoie de bani — am început să-mi construiesc o altfel de familie: oameni străini care știau ce înseamnă durerea și singurătatea.

Într-o seară, când febra nu-mi dădea pace și mă simțeam mai singură ca niciodată, am ieșit pe balconul apartamentului nostru mic din cartierul Titan. M-am uitat la luminile orașului și am urlat în gând: „De ce eu? De ce nu le pasă?”

A doua zi dimineață am găsit pe masă un bilet de la mama: „Sunt la cumpărături. Să nu uiți să dai cu aspiratorul.” Atât. Nicio întrebare despre starea mea.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dezamăgire, dorința de a fugi undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Am scris despre cum mă doare mai tare lipsa lor decât boala însăși. Despre cum fiecare zi fără un gest de afecțiune e ca o nouă doză de otravă.

Într-o zi, doamna Viorica m-a întrebat:

— Katarina, ai vorbit vreodată cu familia ta despre ce simți?

— Nu are rost… ei nu vor să audă.

— Uneori oamenii fug pentru că le e frică sau nu știu cum să reacționeze. Dar tu meriți să fii auzită.

Am încercat atunci să vorbesc cu mama. I-am spus că mă doare lipsa ei, că am nevoie de ea mai mult ca niciodată.

— Nu pot să fiu puternică pentru toți! a izbucnit ea. Și eu sunt obosită! Toată lumea se așteaptă să fiu stânca familiei!

Atunci am înțeles: fiecare dintre noi duce o luptă invizibilă. Dar asta nu-mi alina durerea.

Lunile au trecut greu. Am terminat tratamentul și medicii mi-au spus că sunt în remisie. Dar rana din suflet rămânea deschisă. Familia mea era tot rece și distantă. Tata a venit acasă pentru două zile și a vorbit doar despre bani și facturi. Ioana a plecat la mare cu iubitul ei fără să-mi spună măcar „felicitări” că am terminat tratamentul.

Am decis atunci că trebuie să-mi găsesc propriul drum. M-am înscris la un curs de consiliere psihologică pentru bolnavii cronici și am început să ajut alți oameni care treceau prin ce am trecut eu. Am cunoscut-o pe Maria, o femeie care și-a pierdut soțul din cauza cancerului și care mi-a devenit prietenă adevărată. Împreună am început să organizăm întâlniri pentru cei singuri și bolnavi.

Familia mea? A rămas la fel de absentă. Dar eu am învățat că uneori familia nu e cea în care te-ai născut, ci cea pe care ți-o alegi printre străini care îți întind mâna când ai cea mai mare nevoie.

Acum privesc înapoi și mă întreb: dacă n-ar fi fost tăcerea aceea apăsătoare din casă, aș fi descoperit vreodată cât de puternică pot fi? Sau cât valorează un simplu „te înțeleg”? Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însuți.