Tăcerea mamei: Povestea mea, Irina, și lupta cu așteptările familiei

— Irina, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! De câte ori să-ți spun? Vocea mamei mele, Mariana, răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Aveam 32 de ani și încă mă simțeam ca o fetiță certată pentru o notă proastă la școală.

— Îmi pare rău, mamă… încerc să fiu atentă, dar…

— Nu încerca, fă! Nu știu cum o să-ți ții bărbatul lângă tine dacă nici măcar o ciorbă nu poți face cum trebuie.

M-am uitat pe fereastră, la blocurile cenușii din cartierul nostru din Pitești. Vlad, soțul meu, era la muncă. Fetița noastră, Ana, dormea în camera ei micuță. M-am întrebat dacă și ea va simți vreodată aceeași apăsare pe care o simțeam eu acum.

Mama a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas singură cu gândurile mele. De ce nu pot fi niciodată suficient de bună? De ce fiecare gest al meu e greșit? Am crescut cu această povară — să nu-mi supăr mama, să nu-i stric ziua, să nu-i dau motive de nemulțumire. Dar oricât încercam, mereu găsea ceva ce nu făceam bine.

Când Vlad a venit acasă, am încercat să-i zâmbesc. El a observat imediat că ceva nu era în regulă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că mama iar s-a supărat pe mine.

— Irina, trebuie să înveți să nu mai lași totul să te afecteze. Ești o mamă bună și o soție bună. Nu mai asculta tot ce spune ea.

Dar cum să nu ascult? Cum să nu mă doară? Mariana era genul de femeie care nu spunea niciodată „te iubesc”, dar știai că te iubește doar dacă îi îndeplineai așteptările. Și așteptările ei erau mereu mai sus decât puteam eu ajunge.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am stat cu Vlad pe balcon. Fumam amândoi în tăcere.

— Ți-ai dorit vreodată să plecăm departe? Să nu mai fim sub ochii mamei?

Vlad a zâmbit trist:

— Da, dar știu că nu poți. Ești legată de ea cu un fir invizibil.

Am simțit un nod în gât. Avea dreptate. Oricât m-ar fi rănit mama, nu puteam să o las singură. Tata murise când aveam 14 ani și de atunci am rămas doar noi două. Poate de aceea simțeam mereu că trebuie să-i fiu pe plac.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama a început din nou:

— Ana e prea slabă. Nu-i dai destul de mâncare. Pe vremea mea copiii erau rotofei și sănătoși!

— Mamă, Ana mănâncă bine. Așa e ea, mai firavă…

— Nu știi tu! Dacă ai asculta de mine…

Vlad a intervenit:

— Mariana, Irina se descurcă foarte bine ca mamă. Poate ar trebui să ai mai multă încredere în ea.

Mama l-a privit rece:

— Tu să nu te bagi! Eu am crescut doi copii singură!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. De ce nu mă apără nimeni? De ce trebuie mereu să fiu la mijloc între soț și mamă?

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Vlad mi-a spus:

— Irina, trebuie să pui limite. Altfel o să te pierzi pe tine.

Dar cum pui limite unei mame care a sacrificat totul pentru tine? Cum îi spui „ajunge” fără să simți că o trădezi?

Au trecut luni în care am încercat să fiu mai fermă. Să spun „nu” când mama voia să vină zilnic la noi sau când critica orice decizie legată de Ana. Dar fiecare „nu” era urmat de zile întregi de tăcere apăsătoare din partea ei. Tăcerea ei era mai grea decât orice ceartă.

Într-o zi, Ana s-a îmbolnăvit rău. Am stat nopți întregi lângă patul ei, cu frica în suflet. Mama a venit la spital și m-a privit pentru prima dată altfel — cu teamă și vulnerabilitate.

— Irina… îmi pare rău dacă am fost prea dură cu tine…

Am izbucnit în plâns:

— Mamă, vreau doar să fii mândră de mine! Să-mi spui că fac bine!

A tăcut mult timp, apoi mi-a luat mâna:

— Nu știu altfel… Așa am fost crescută și eu.

Atunci am înțeles: lanțul acesta al așteptărilor și criticilor venea din generații în urmă. Mama nu știa să iubească altfel decât criticând — pentru că și ea fusese crescută la fel.

Ana s-a făcut bine. Eu am început terapia. Am vorbit cu Vlad despre mutarea într-un apartament mai departe de mama. Nu ca s-o pedepsesc, ci ca să pot respira.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc încă sub povara tăcerii mamelor lor? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „destul” pentru ceilalți? Oare voi reuși vreodată să mă iubesc pe mine însămi fără aprobarea mamei?