Tată singur în România: Povestea lui Radu și lupta pentru copiii săi

— Tati, de ce a plecat mama?

Întrebarea lui Vlad, băiatul meu cel mare, a căzut ca un trăsnet în liniștea grea a serii. Era 21 decembrie, afară ningea ca-n povești, iar în casă mirosea a supă de pui și a disperare. Ioana tocmai ieșise pe ușă cu un geamantan roșu, fără să spună nimic. Am rămas împietrit, cu mâna pe clanță și cu inima frântă. Nu știam ce să-i răspund lui Vlad. Nu știam nici măcar ce să-mi răspund mie.

— Nu știu, Vlad. Poate… poate că nu mai era fericită aici.

Am simțit ochii lui Andreea, fata mea de opt ani, cum mă priveau printre gene ude. Maria, cea mică, abia de trei ani, se agățase de piciorul meu și plângea încet. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la ei cum dormeau înghesuiți în patul nostru mare, iar eu am stat pe margine, încercând să-mi adun gândurile. Cum o să mă descurc singur? Cum o să le explic că mama lor nu se mai întoarce?

A doua zi dimineață am sunat la serviciu și am cerut concediu fără plată. Nu aveam cu cine să-i las pe copii. Mama mea era bolnavă, iar socrii mei nu voiau să audă de mine după ce Ioana a plecat. Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. „Ce i-o fi făcut Radu de a plecat femeia?” — am auzit șoapte pe la colțuri.

Primele luni au fost un coșmar. Învățam să gătesc din rețete găsite pe internet, spălam hainele la mână când mașina de spălat s-a stricat și nu aveam bani s-o repar. Mergeam la ședințele cu părinții la școală și simțeam privirile mămicilor care mă măsurau din cap până-n picioare. „Un bărbat singur cu trei copii? Oare cât o să reziste?”

Andreea a început să se izoleze. Nu mai voia să meargă la balet, nu mai vorbea cu prietenele ei. Vlad s-a apucat de fumat pe ascuns și am aflat doar când am găsit un pachet de țigări în ghiozdanul lui. Maria plângea noaptea după mama ei și nu voia să doarmă decât cu mine.

Într-o zi, după ce am pierdut al doilea job part-time pentru că lipseam prea des, am cedat. Am izbucnit în plâns în fața copiilor. Vlad s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Nu plânge, tati. Suntem aici cu tine.

Atunci am înțeles că nu pot renunța. Că trebuie să fiu puternic pentru ei, chiar dacă simțeam că mă sfărâm pe dinăuntru.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu directoarea școlii și am obținut o bursă socială pentru Vlad și Andreea. Am găsit un job de noapte la un depozit din orașul nostru mic din Moldova — Bârlad — ca să pot fi acasă ziua cu fetele. Dormeam câte patru ore pe noapte și trăiam din cafea și speranță.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea Mariei m-a chemat la o discuție:

— Domnule Popescu, Maria e retrasă. Desenează mereu o femeie care pleacă și trei copii care plâng.

Am simțit un nod în gât.

— Ce pot să fac? — am întrebat-o disperat.

— Să-i vorbiți despre mamă, dar să-i arătați că sunteți aici pentru ea. Să nu vă fie teamă să cereți ajutor.

Dar cui să cer ajutor? Prietenii mei erau ocupați cu familiile lor. Frații mei lucrau în străinătate. M-am simțit mai singur ca niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet ne-am adaptat. Vlad a intrat la liceu și a renunțat la țigări după ce l-am prins fumând și am avut o discuție lungă despre frică și abandon. Andreea a revenit la balet după ce am reușit să-i cumpăr o pereche nouă de poante dintr-un bonus primit la muncă. Maria încă întreabă uneori de mama ei, dar acum râde mai des.

De Ziua Tatălui anul acesta, copiii mi-au făcut o surpriză: au gătit micul dejun și mi-au scris fiecare câte o scrisoare. În scrisoarea Mariei scria: „Tati, tu ești mama mea.” Am plâns ca un copil.

Sunt zile când încă mă simt copleșit. Sunt nopți când mă întreb dacă nu cumva Ioana a avut dreptate să plece — dacă nu cumva eu sunt problema. Dar apoi îi văd pe copiii mei cum cresc frumos, cum se sprijină unii pe alții și cum îmi zâmbesc sincer.

Poate nu sunt cel mai bun tată din lume, dar sunt tatăl lor și nu-i voi abandona niciodată.

Oare câți tați ca mine există în România? Oare cât de mult putem duce înainte să cedăm? Sau poate tocmai dragostea pentru copiii noștri ne face mai puternici decât credem…