Tatăl meu a decis să trăiască pe spatele maternității mele: Când familia încetează să mai fie un refugiu

— Lucia, nu mai ai de gând să te ridici din pat? Copilul plânge, iar eu am nevoie de cafea! vocea tatălui meu răsună din bucătărie, tăioasă, ca o lamă care-mi taie liniștea în două. Mă uit la ceas: e abia șase dimineața. Ana, fetița mea de două luni, plânge în pătuțul de lângă mine, iar eu simt cum oboseala mi se lipește de piele ca o a doua haină. Mă ridic încet, cu spatele înțepenit, și încerc să nu mă gândesc la cât de mult mi-aș dori să fiu singură, doar eu și copilul meu, fără să simt mereu privirea grea a tatălui meu pe umerii mei.

Totul a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată. Mama murise cu un an înainte, iar eu, rămasă singură cu tata într-un apartament de două camere din Ploiești, am crezut că vestea unui copil va aduce puțină lumină în casa noastră. Dar tata n-a reacționat cum speram. „Un copil? Și cine o să-l crească? Tu nu ești în stare nici de tine să ai grijă!” mi-a spus atunci, cu o voce rece, de parcă îi anunțasem că urmează o nenorocire, nu o viață nouă. Am încercat să-i explic că pot, că mă voi descurca, dar el doar a oftat și a ieșit din cameră, lăsându-mă cu lacrimile mele și cu o teamă care creștea în mine odată cu burtica.

Când Ana s-a născut, tata a venit la spital cu o pungă de portocale și o privire acră. „Să nu te gândești că eu o să-ți cresc copilul”, mi-a spus printre dinți, în timp ce asistenta încerca să-mi pună fetița în brațe. Am simțit atunci că sunt cu adevărat singură, dar nu aveam de ales. Nu aveam bani să plec, nu aveam unde să mă duc. Așa că m-am întors acasă, în apartamentul nostru mic, cu un copil în brațe și cu un tată care părea să mă urască pentru fiecare respirație pe care o trăgeam.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ana plângea mult, eu nu dormeam aproape deloc, iar tata părea să se hrănească din neputința mea. „Nu vezi că nu ești bună de nimic? Nici măcar să-i schimbi scutecul nu știi!”, îmi spunea aproape zilnic. Îmi era rușine să cer ajutor, așa că am tăcut și am înghițit fiecare vorbă grea, fiecare reproș. Prietenele mele dispăruseră una câte una, iar rudele mă sunau doar să mă întrebe dacă „am găsit vreun tată pentru copil”.

Într-o zi, când Ana avea trei săptămâni, tata a venit acasă cu două sacoșe pline de mâncare. „Am luat pe datorie de la magazin. Să nu crezi că e pentru tine, e pentru copil. Dar să știi că va trebui să plătești. De azi, tu gătești, tu faci curat, tu ai grijă de toate. Eu sunt obosit, am muncit destul o viață întreagă.” Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era o rugăminte, era un ordin. Din ziua aceea, am devenit menajera casei, bucătăreasa și, peste toate, mamă singură, deși locuiam cu tatăl meu.

Zilele au început să semene una cu alta: mă trezeam la șase, îi dădeam Anei să mănânce, apoi mă apucam de curățenie, de gătit, de spălat. Tata nu ridica un deget, dar avea mereu ceva de comentat. „Nu vezi că miroase a lapte stricat? Nu știi să aerisești? Uite ce dezordine ai făcut!” Îmi venea să urlu, dar nu aveam unde să mă duc. Îmi repetam în gând că e doar o perioadă, că va trece, că Ana va crește și voi putea pleca. Dar zilele treceau greu, iar speranța se topea încet, ca untul pe plită.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am încercat să vorbesc cu tata. „Tată, nu mai pot. Sunt obosită, am nevoie de ajutor. Poate ai putea să ai grijă de Ana o oră, să pot să dorm și eu puțin.” S-a uitat la mine cu dispreț. „Eu? Să am grijă de copilul tău? Ai făcut-o, te descurci! Eu am crescut-o pe maică-ta, nu pe tine. Dacă nu-ți convine, du-te!” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu aveam unde să mă duc. Nu aveam bani, nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni.

Au urmat luni de zile în care am trăit ca o umbră. Tata a început să aducă acasă prieteni, să bea, să râdă tare, să mă facă de râs în fața lor. „Uite-o și pe asta, a făcut un copil și nu știe să-l crească! Să vezi ce mamă e!” râdea el, iar eu mă simțeam mică, invizibilă, lipsită de orice valoare. Într-o noapte, după ce toți au plecat, am plâns în baie, cu Ana în brațe, și am jurat că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă calce în picioare.

Am început să caut soluții. Am scris pe un grup de mame singure de pe Facebook, am întrebat dacă există centre unde pot merge cu copilul. O femeie, Irina, mi-a răspuns: „Vino la mine, am o cameră liberă. Știu cum e să nu ai pe nimeni.” Am strâns câteva haine, am pus biberonul și scutecele într-o geantă și, într-o dimineață, când tata era plecat la piață, am plecat. Am lăsat un bilet: „Nu mai pot. Am nevoie de liniște pentru mine și copilul meu. Sper să înțelegi într-o zi.”

La Irina am găsit liniște. Am dormit pentru prima dată opt ore legate, Ana a zâmbit pentru prima dată fără să fie speriată de țipete. Am început să mă simt din nou om. Irina m-a ajutat să-mi găsesc un job part-time la o florărie, iar cu timpul am reușit să-mi închiriez o garsonieră. Tata m-a sunat de câteva ori, să mă certe, să-mi spună că sunt nerecunoscătoare, că l-am lăsat singur. Dar eu nu mai eram fata speriată care accepta orice. I-am spus: „Tată, familia nu înseamnă să trăiești pe spatele celuilalt. Familia înseamnă sprijin, nu lanțuri.”

Astăzi, Ana are un an și jumătate. Mă uit la ea cum aleargă prin garsonieră și simt că am făcut ce trebuia. Nu mi-e ușor, dar sunt liberă. Uneori mă întreb dacă tata va înțelege vreodată cât rău mi-a făcut. Poate că nu. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc în lanțuri, oricât de mult ar durea să le rup.

Oare câte femei din România trăiesc cu teama de a spune „ajunge”? Câte dintre noi acceptăm să fim prizoniere în propriile familii, doar pentru că ne e frică să fim singure? Voi ați avut curajul să spuneți stop?