Tatăl meu, alegerea mea: Povara unei iertări imposibile

— Ioana, trebuie să vii la spital. E urgent. Vocea mamei tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când primeam astfel de apeluri, dar de data asta era altceva în tonul ei — o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată.

Am ajuns la spital cu mâinile reci și inima bătându-mi nebunește. Pe hol, mama mă aștepta cu ochii roșii și obrajii trași. — Tatăl tău are nevoie de o nouă rinichi, Ioana. Doctorii spun că tu ești cea mai compatibilă. Am simțit cum tot aerul din încăpere dispare. Tata… tata care ani la rând m-a făcut să mă simt mică, vinovată, invizibilă. Tata care ridica vocea și mâna cu aceeași ușurință. Tata care nu și-a cerut niciodată iertare.

— Nu pot, am șoptit, dar mama a început să plângă și mai tare. — Ești singura lui șansă! Nu poți să-l lași să moară! Am vrut să țip că el nu s-a gândit niciodată la mine, că fiecare zi din copilărie a fost o luptă pentru supraviețuire emoțională, că am învățat să tac și să mă ascund ca să nu-l provoc. Dar nu am spus nimic. Am rămas acolo, pe holul acela rece, cu privirea pierdută și sufletul sfâșiat.

A doua zi, am intrat în salonul lui. Era palid, slăbit, dar ochii lui aveau aceeași asprime ca întotdeauna. — Ai venit, a spus sec. Nu era o întrebare, era o constatare. — Da, am venit. — Știi ce trebuie să faci. Nu era rugăminte în vocea lui, doar o pretenție veche de când lumea.

Am ieșit din salon tremurând. În fața spitalului m-am întâlnit cu fratele meu mai mic, Vlad. — Ioana, trebuie să-l ajuți! E totuși tata! — Vlad, tu știi ce ne-a făcut… — Era nervos: — Nu e momentul acum! Toți greșim! Tu chiar poți trăi cu gândul că l-ai lăsat să moară?

M-am întors acasă și am stat ore întregi pe canapea, privind în gol. Amintirile au început să curgă: eu la 8 ani, ascunsă sub masă când tata urla la mama; eu la 14 ani, cu obrajii înroșiți de palmele lui; eu la 18 ani, fugind la facultate doar ca să scap de el. Și acum… acum trebuia să-i dau o parte din mine ca să-l salvez?

În zilele următoare, rudele au început să mă sune: mătușa Maria, unchiul Gheorghe, verișoara Ana. Toți spuneau același lucru: „Ești fiica lui! Trebuie să faci ce e corect!” Nimeni nu voia să audă povestea mea. Nimeni nu voia să știe cât de mult m-a durut tot ce mi-a făcut.

Într-o seară, mama a venit la mine acasă. S-a așezat pe marginea patului și m-a privit cu ochii plini de lacrimi: — Ioana, știu că ți-a fost greu… Dar e tatăl tău. Dacă moare și tu nu-l ajuți… cum o să poți trăi cu asta?

— Dar el cum poate trăi cu ce mi-a făcut? am izbucnit pentru prima dată după ani de tăcere. Mama a tăcut mult timp înainte să răspundă: — Poate că nu poate… dar oamenii se schimbă când sunt în fața morții.

Am mers la psiholog. Am vorbit despre vinovăție, despre frică, despre furie. — Ioana, nu ești obligată să te sacrifici pentru cineva care te-a rănit atât de mult. Dar nici nu e greșit dacă vrei s-o faci. Important e să fie alegerea ta.

În noaptea dinaintea deciziei finale, am visat că eram din nou copil și tata mă striga din bucătărie. M-am trezit plângând și am știut că orice aș alege, rana asta nu se va vindeca niciodată complet.

A doua zi am intrat în salonul lui tata. M-am uitat în ochii lui și i-am spus: — Nu pot să fac asta pentru tine. Poate că ai nevoie de rinichiul meu ca să trăiești, dar eu am nevoie de sufletul meu ca să pot merge mai departe.

A izbucnit într-un râs amar: — Ești egoistă! Mereu ai fost slabă! Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii, dar nu am mai fugit. — Poate că sunt egoistă… dar vreau să fiu liberă.

Familia m-a condamnat. Vlad nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama s-a retras în tăcere. Rudele au început să mă evite la mesele de duminică.

Tata a murit după câteva luni. Nu am fost la înmormântare.

Au trecut doi ani de atunci și încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de vinovăție și dorința de a fi fost altfel. Dar știu că dacă aș fi cedat atunci, m-aș fi pierdut pe mine pentru totdeauna.

Oare cât din ceea ce suntem se datorează alegerilor pe care le facem atunci când nimeni nu ne vede? Și cât din sufletul nostru rămâne întreg după ce alegem între iertare și supraviețuire?