Tatăl meu la azil: decizia care mi-a sfâșiat familia

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! a țipat fratele meu, Radu, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile mașinii. Tata stătea pe bancheta din spate, cu ochii pierduți și mâinile tremurânde în poală. Nici nu mai știa exact unde mergeam, dar eu știam. Și mă durea fiecare kilometru.

— Nu avem de ales, Radu! Nu mai pot singură! Nu vezi că nu mai sunt nopți fără să-l găsesc rătăcind prin casă? Că nu mai pot merge la serviciu fără să mă tem că aprinde aragazul sau iese pe stradă? am răspuns, cu vocea spartă de lacrimi.

Radu s-a întors spre tata și i-a luat mâna. — Tata, tu vrei să mergi acolo? Spune!

Tata a clipit încet, apoi a zâmbit vag. — Unde mergem, copii? La bunica?

Mi-am mușcat buza să nu izbucnesc în plâns. Bunica murise de douăzeci de ani. Alzheimerul îi furase deja aproape tot ce avea mai drag: amintirile, demnitatea, chiar și pe noi.

Am ajuns la azil când ploaia se oprise. O doamnă cu halat alb ne-a întâmpinat la ușă. — Bună seara, domnișoară Irina. Domnul Gheorghe are camera pregătită. Haideți să-l ajutăm să se instaleze.

Radu a refuzat să intre. A rămas în mașină, cu pumnii strânși pe volan. Eu am urcat cu tata, l-am ajutat să-și desfacă bagajul: două pulovere groase, pijamaua preferată, o fotografie cu mama și noi doi copii. Tata s-a uitat la poză și a întrebat: — Cine sunt oamenii ăștia frumoși?

Am ieșit din cameră cu inima frântă. Pe hol mirosea a dezinfectant și a ceai de tei. O bătrână m-a privit lung și mi-a șoptit: — Să nu ne uitați aici…

În drum spre casă, Radu nu mi-a vorbit deloc. Când am ajuns, mama stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-l lași acolo? a șoptit ea.

— Mamă, nu mai pot singură! Tu ești bolnavă, Radu are serviciu la Brașov… Eu nu mai dorm de luni de zile! Nu mai pot!

— Eu n-aș fi făcut asta niciodată mamei mele! a izbucnit ea.

A fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de reproșuri și tăceri grele. Radu nu-mi mai răspundea la telefon. Mama mânca singură în bucătărie și mă privea ca pe un străin.

Mergeam la tata în fiecare sâmbătă. De fiecare dată îl găseam mai slab, mai absent. Uneori mă recunoștea și îmi zâmbea ca altădată; alteori mă întreba dacă sunt asistenta care îi aduce pastilele.

Într-o zi, când am intrat în cameră, l-am găsit privind pe geam, cu lacrimi în ochi.

— Irina… unde e casa noastră?

— Aici ești în siguranță, tata. Aici ai grijă și oameni buni lângă tine.

— Dar tu unde ești? De ce nu vii acasă?

Nu am avut răspuns. Am ieșit pe hol și am plâns până m-au durut ochii.

Într-o duminică, când am venit cu mama să-l vadă, ea a refuzat să intre în cameră.

— Nu pot să-l văd așa. Nu pot să-l iert că a uitat cine sunt.

— Mamă, nu e vina lui! Boala asta… ne ia pe toți încet-încet.

— Nu e vina lui, dar e vina ta că l-ai dus aici! Dacă era acasă, poate nu se pierdea atât de repede!

Am simțit cum mă sufoc sub povara vinovăției. Seara, când rămâneam singură în apartament, mă uitam la pozele vechi cu tata: cum mă ținea de mână la serbarea de la grădiniță, cum râdea la masa de Paște, cum mă învăța să merg pe bicicletă. Mă întrebam dacă am făcut tot ce puteam sau dacă am ales calea cea mai ușoară pentru mine.

Prietenii mei nu înțelegeau prin ce trec. — E normal să-l duci la azil dacă nu te mai descurci! Ești om, nu robot!

Dar vocea mamei și privirea lui Radu mă urmăreau peste tot.

Au trecut luni de zile până când mama a acceptat să vină din nou cu mine la azil. Tata era deja foarte slăbit. Când ne-a văzut, a zâmbit larg și a spus: — Ce bine că suntem toți acasă!

Mama s-a aplecat și l-a sărutat pe frunte. — Iartă-mă că n-am fost lângă tine…

În acea seară am stat toți trei lângă patul lui tata și am povestit despre copilărie, despre vacanțele la bunici, despre viața care fusese cândva simplă și frumoasă.

Tata s-a stins liniștit câteva zile mai târziu.

Acum casa e goală fără el. Mama încă nu-mi vorbește ca înainte. Radu s-a mutat definitiv la Brașov și ne vedem rar. Eu trăiesc cu întrebarea dacă am făcut bine sau rău.

Poate că uneori dragostea înseamnă să iei decizii imposibile. Dar cine poate spune unde se termină datoria și unde începe trădarea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?