„Te rog, dă-mi înapoi cheile, Anca!” – Povestea unei granițe încălcate și a curajului de a spune „Ajunge!”

„Te rog, dă-mi înapoi cheile, Anca!” vocea mea tremura, dar privirea îi era la fel de tăioasă ca întotdeauna. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Militari, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Soțul meu, Radu, se uita când la mine, când la mama lui, fără să spună nimic. În aer plutea mirosul de ciorbă de perișoare pe care Anca o adusese „ca să nu murim de foame”, de parcă nu eram în stare să gătim singuri.

Totul a început cu un gest mărunt: Anca a cerut o cheie de la apartament „pentru orice eventualitate”. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Era mama lui Radu, voiam să fiu amabilă. Dar după câteva luni, am început să găsesc lucruri schimbate prin casă: hainele mele mutate în alt dulap, frigiderul reorganizat, chiar și pernele de pe canapea aranjate altfel. La început am crezut că exagerez. Dar apoi au început vizitele neanunțate.

Într-o dimineață de sâmbătă, m-am trezit cu Anca în bucătărie, făcând cafea. „Am venit să vă ajut cu curățenia”, mi-a spus zâmbind larg. Radu era încântat: „Las-o, mamă, că ne ajută!” Dar eu simțeam cum ceva se rupe în mine. Nu mai aveam intimitate. Nu mai aveam control asupra propriei mele case.

Au urmat luni de zile în care am încercat să fiu răbdătoare. Îi spuneam lui Radu: „Te rog, vorbește cu mama ta. Nu mai pot.” El ridica din umeri: „Așa e ea, vrea să ne fie bine.” Dar nu era bine. Ne certam din ce în ce mai des. Într-o seară, după ce Anca plecase iar fără să anunțe că vine sau că pleacă, am izbucnit:

— Radu, nu mai suport! Simt că trăiesc într-un hotel unde oricine poate intra când vrea!

— Exagerezi, Maria! E mama mea! Ce vrei să fac?

— Să-i ceri să ne respecte spațiul! Să nu mai vină neanunțată! Să nu mai umble prin lucrurile mele!

Radu a tăcut. Știam că îi e greu. Știam că între el și Anca era o legătură specială – crescuse singur cu ea după ce tatăl lui murise într-un accident de muncă la combinatul din Galați. Dar eu nu mai puteam.

Într-o zi, am găsit-o pe Anca în dormitorul nostru, cotrobăind prin sertarele mele.

— Caut niște șosete pentru Radu. Nu găsește niciodată nimic!

— Te rog frumos să nu mai umbli prin lucrurile mele!

A ridicat din sprâncene:

— Vai, Maria, ce sensibilă ești! Eu doar încerc să vă ajut!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ieșit din cameră și am plâns în baie.

A doua zi am decis: trebuie să vorbesc cu ea. Am invitat-o la cafea și i-am spus direct:

— Anca, te rog să nu mai vii fără să anunți. Și aș vrea să-mi dai înapoi cheia de la apartament.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să-și taie o mână.

— Cum adică? Să nu mai vin la voi? Să nu mai pot intra când vreau? Eu v-am crescut pe amândoi!

— Nu e vorba că nu te vrem aici. Dar avem nevoie de intimitate. E casa noastră.

A izbucnit în plâns:

— Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru voi?

Radu a venit acasă și a găsit-o plângând pe canapea.

— Ce i-ai făcut mamei?

— I-am cerut cheia!

— Maria, nu poți să faci asta! O s-o omori cu zile!

— O omor pe mine dacă nu fac nimic!

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Radu a dormit pe canapea. Eu am stat trează toată noaptea, gândindu-mă dacă am greșit undeva. Poate eram prea dură? Poate trebuia să fiu mai tolerantă?

A doua zi dimineață, Anca a venit cu cheia într-un plic.

— Dacă asta vă face fericiți…

A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut trei luni de atunci. Relația cu Radu s-a schimbat – uneori e tensionată, alteori parcă suntem mai apropiați ca niciodată. Anca vine doar când o invităm și încă simt privirea ei dezaprobatoare când mă vede. Dar casa mea e din nou a mea.

Mă întreb adesea: unde se termină ajutorul și unde începe controlul? Cât trebuie să sacrificăm pentru liniștea familiei? Și dacă nu punem limite acum, cine suntem noi în propria noastră viață?