Teama pentru viitorul fiului meu: O moștenire, o familie și povara unei alegeri

— Nu cred că înțelegi, Gabi! Nu e vorba doar de bani, e vorba de viitorul lui Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el cum răsfoia deja cataloagele de mobilă pentru apartamentul pe care nici măcar nu-l aveam pe numele nostru.

Era seară, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața lui. Gabi, cu ochii lui albaștri, reci ca gheața când se înfuria, a ridicat privirea spre mine, pufnind ușor.

— Nu exagera, Maria. E o șansă pentru toți. Și pentru Vlad, și pentru Ilinca și Radu. Suntem o familie, nu?

Familie. Cuvântul ăsta mă lovea ca un ciocan. De câte ori nu mă simțisem străină în propria casă, când Ilinca, fiica lui din prima căsnicie, îmi arunca priviri tăioase, iar Radu, băiatul cel mare, nici nu mă saluta uneori? Vlad, băiatul nostru, abia împlinise opt ani și deja simțea tensiunea din aer, deși încercam să-l feresc de toate astea.

Moștenirea a venit ca un trăsnet. Mătușa mea, Lenuța, murise pe neașteptate și, fără copii, îmi lăsase mie toți banii strânși o viață. O sumă care, în orașul nostru de provincie, putea schimba destine. Dar nu și pe al meu, se pare. Pentru că, de când am primit vestea, Gabi nu mai vorbea decât despre cum să investim, cum să renovăm, cum să-i ajutăm pe Ilinca și Radu să-și ia apartamente, cum să facem „ce e corect pentru toți”.

— Dar Vlad? am întrebat, cu voce joasă. Dacă se întâmplă ceva cu noi, el cu ce rămâne? Apartamentul ăsta nu e al nostru, banii mei se duc pe nevoile tuturor, iar el…?

Gabi a oftat, s-a ridicat și a început să plimbe nervos prin bucătărie.

— Maria, nu poți să fii egoistă! Ilinca și Radu sunt copiii mei, îi iubesc la fel ca pe Vlad. Nu vreau să fac diferențe.

— Dar eu sunt mama lui Vlad! am strigat, simțind cum mă sufoc. Eu trebuie să mă gândesc la el, la viitorul lui! Tu ai grijă de ai tăi, eu de al meu. Nu e corect să-i sacrifici viitorul pentru niște copii care nici măcar nu mă acceptă!

S-a lăsat o liniște grea. Gabi s-a oprit, cu spatele la mine. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar nu voiam să le vadă. Nu voiam să creadă că sunt slabă.

În noaptea aceea, n-am dormit. M-am învârtit de pe o parte pe alta, ascultând respirația grea a lui Gabi și gândindu-mă la Vlad, la ochii lui mari și triști, la felul în care mă întreba mereu dacă Ilinca îl place sau dacă Radu o să-l ia vreodată la fotbal. Mă durea să știu că, oricât aș încerca, nu pot să-i ofer siguranța pe care o merită.

A doua zi, la micul dejun, Ilinca a intrat în bucătărie cu telefonul în mână, chicotind.

— Tata, ai văzut apartamentul ăla de pe strada Unirii? E perfect pentru mine! Și nici nu e scump, doar două camere, dar e aproape de facultate…

Gabi a zâmbit larg, uitându-se la mine peste ceașca de cafea.

— Vedem, Ilinca, vedem. Poate reușim să facem ceva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a intrat și el, cu ghiozdanul în spate, și s-a așezat lângă mine, fără să spună nimic. I-am mângâiat părul, încercând să-i transmit că sunt acolo pentru el, chiar dacă lumea noastră părea să se destrame.

După ce au plecat toți, am rămas singură în bucătărie. Am sunat-o pe mama, cu mâinile tremurând.

— Mamă, nu știu ce să fac. Simt că pierd totul. Banii ăștia… nu sunt ai mei, sunt ai lui Vlad. Dar Gabi vrea să-i împartă la toți. Și apartamentul… dacă se întâmplă ceva cu el, eu și Vlad rămânem pe drumuri.

Mama a tăcut o clipă, apoi a spus încet:

— Maria, tu știi ce e mai bine pentru copilul tău. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altfel. Fă ce simți tu că e corect.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Seara, când Gabi s-a întors acasă, l-am așteptat în sufragerie.

— Trebuie să vorbim, i-am spus, privindu-l direct în ochi. Vreau ca banii să fie puși pe numele lui Vlad. Să aibă el siguranța unui viitor, să nu depindă de nimeni. Dacă vrei să-i ajuți pe Ilinca și Radu, găsește alte soluții. Eu nu pot să-mi sacrific copilul.

Gabi s-a încruntat, a început să ridice tonul, să-mi spună că sunt nedreaptă, că stric familia, că banii aduc doar necazuri. Dar nu m-am lăsat. Pentru prima dată, am simțit că am puterea să lupt pentru Vlad, chiar dacă asta însemna să-l supăr pe Gabi, să mă cert cu Ilinca și Radu, să risc să rămân singură.

Au urmat săptămâni grele. Tensiuni, certuri, uși trântite, priviri reci. Ilinca nu-mi mai vorbea deloc, Radu mă ignora complet, iar Gabi dormea tot mai des pe canapea. Dar Vlad… Vlad a început să zâmbească mai des, să mă îmbrățișeze fără motiv, să-mi spună că mă iubește.

Într-o seară, după ce l-am culcat, m-am uitat la el cum doarme și am simțit o liniște pe care nu o mai trăisem de mult. Poate că nu voi avea niciodată o familie perfectă, poate că voi fi mereu „cea de-a doua”, dar știam că am făcut ce era mai bine pentru copilul meu.

Mă întreb uneori: câte mame nu se luptă, în tăcere, pentru copiii lor, împotriva tuturor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți ne cer să spunem „da”? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că, uneori, dragostea de mamă e singura avere care contează cu adevărat.