Telefonul care mi-a schimbat viața

— Proaspăt ieșită din duș, cu părul ud lipit de tâmple, am tresărit când telefonul a vibrat pe masa din bucătărie. Era un număr necunoscut. De obicei nu răspund, dar ceva în aerul acelei după-amiezi de martie m-a făcut să ridic receptorul.

— Alo? am spus, încercând să-mi ascund iritarea.

— Vă rog să vă așezați, a zis o voce calmă, rece, de femeie. Nu era nici cunoscută, nici complet străină. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Cine sunteți? Ce s-a întâmplat?

— Sunt asistenta medicală de la Spitalul Județean. E vorba despre mama dumneavoastră, doamna Lidia Popescu. Vă rog să veniți cât mai repede. Situația e gravă.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mama. Nu mai vorbisem cu ea de aproape șapte ani. Ultima dată când ne-am văzut, ne-am certat atât de rău încât am jurat că nu-i voi mai călca pragul niciodată. Și totuși, la auzul numelui ei, am simțit o durere surdă în piept, ca o rană veche care nu se vindecase niciodată.

Mi-am tras pe mine primul pulover găsit și am ieșit în stradă. În taxi, gândurile îmi alergau haotic: „De ce tocmai acum? Ce vrea de la mine? Oare mă va recunoaște? Oare pot să o iert?”

Când am intrat în salonul spitalului, Lidia era doar o umbră a femeii puternice pe care o știam. Părul ei cărunt era strâns într-un coc dezordonat, iar ochii îi erau adânciți în orbite. M-a privit lung, fără să spună nimic. În cameră mai era și sora mea mai mică, Irina, cu ochii roșii de plâns.

— Ai venit… a șoptit mama, cu voce stinsă.

— Da, am venit. Ce s-a întâmplat?

Irina a izbucnit în plâns:

— Are cancer la pancreas. E în stadiu terminal. Doctorii spun că mai are câteva săptămâni.

M-am prăbușit pe scaunul de lângă pat. Toate resentimentele, toate certurile noastre despre tata – care ne părăsise când eram mici – despre sacrificiile pe care le făcuse pentru noi, despre cum nu fusese niciodată mulțumită de nimic din ce făceam… toate păreau brusc atât de mici.

— De ce ai venit? m-a întrebat mama, cu un zâmbet amar.

— Pentru că… pentru că nu pot să nu vin. Oricât te-aș fi urât uneori, tot mama mea ești.

A urmat o tăcere grea. Irina s-a ridicat și a ieșit din cameră, lăsându-ne singure. M-am uitat la mâinile mamei – slabe, tremurânde – și mi-am amintit cum mă ținea de mână când eram mică și aveam febră.

— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus atunci… am început eu.

Mama a oftat:

— Și mie îmi pare rău că n-am știut să fiu altfel. Am vrut să vă protejez… dar cred că v-am rănit mai mult decât v-am ajutat.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Toată furia mea s-a transformat într-o durere sfâșietoare.

— Nu vreau să pleci așa… fără să ne împăcăm.

Mama a zâmbit slab:

— Nici eu nu vreau. Dar uneori viața nu ne dă timp să reparăm tot ce-am stricat.

Zilele următoare au trecut ca prin ceață. Am stat la spital aproape non-stop, împărțind tăceri și amintiri cu Irina și cu mama. Am aflat lucruri pe care nu le știam: cât de greu îi fusese după ce tata ne-a lăsat, cum se temea în fiecare zi că nu va reuși să ne crească singură, cum se simțea vinovată pentru fiecare ceartă dintre noi.

Într-o noapte, când Irina adormise pe scaun și afară ningea liniștit, mama m-a prins de mână:

— Promite-mi ceva…

— Orice.

— Să nu lași ura sau orgoliul să te despartă de Irina sau de oamenii pe care îi iubești. Eu am greșit mult din cauza mândriei mele…

Am dat din cap și i-am șters lacrimile de pe obraz.

Mama s-a stins la câteva zile după aceea. La înmormântare au venit rude pe care nu le mai văzusem de ani buni. Unchiul Emil a încercat să mă consoleze:

— Așa e viața, Ilinca… uneori ne dăm seama prea târziu ce contează cu adevărat.

După tot ce s-a întâmplat, relația mea cu Irina s-a schimbat radical. Ne sunăm aproape zilnic și încercăm să ne vedem cât mai des. Dar rana despărțirii de mama rămâne acolo, ca un avertisment tăcut.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi răspuns la acel telefon necunoscut? Dacă aș fi lăsat orgoliul să mă țină departe? Câte vieți se frâng din cauza unor cuvinte nespuse sau a unor iertări refuzate?

Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem alege să nu repetăm aceleași greșeli. Voi ce ați face dacă ați primi un astfel de telefon? Ați avea puterea să iertați?