Telefonul care mi-a schimbat viața: Povestea unei familii destrămate și a iertării imposibile

— Nu vreau să-l văd! Nu acum, nu după tot ce s-a întâmplat! am urlat, cu telefonul strâns între degete, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. Vocea calmă a asistentei de la Spitalul Universitar din București părea să nu audă disperarea mea: „Doamnă Maria, tatăl dumneavoastră are nevoie de cineva din familie. E în stare gravă.”

Am lăsat telefonul să cadă pe masă și am început să tremur. Era o dimineață obișnuită de aprilie, cu soarele timid printre blocurile cenușii din Drumul Taberei. Dar pentru mine, timpul s-a oprit. Nu mai vorbisem cu tata de aproape zece ani. Nu după ce mama a murit și el a adus-o pe Lidia în casa noastră, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum nu ar fi distrus tot ce aveam.

— Ce faci, Maria? De ce plângi? a întrebat Andreea, fiica mea, intrând în bucătărie cu pași mici.

Am încercat să-mi șterg lacrimile repede.

— Nimic, iubita mea. Mami trebuie să plece puțin.

Nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i explic unui copil de opt ani că bunicul ei, omul despre care nu vorbeam niciodată, era pe moarte? Că eu nu știam dacă vreau să-l văd sau să-l las să plece fără să ne fi împăcat?

Am ieșit din casă ca într-un vis urât. Pe drum spre spital, am retrăit fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare minciună spusă de tata după ce mama s-a stins. Îmi amintesc perfect ziua aceea: ploua torențial, iar el a venit acasă cu Lidia, o femeie cu zece ani mai tânără decât el, și a spus doar atât: „Trebuie să mergem mai departe.”

— Cum ai putut? l-am întrebat atunci, cu vocea spartă.
— Viața merge înainte, Maria. Nu poți trăi doar din amintiri.

Dar eu nu puteam. Pentru mine, trădarea lui a fost ca o rană deschisă care nu s-a vindecat niciodată.

La spital, mirosul de dezinfectant și liniștea apăsătoare m-au făcut să mă simt mică și neputincioasă. În salonul 312, l-am găsit pe tata palid, cu ochii pierduți în tavan. Lidia era acolo, cu ochii roșii de plâns.

— Maria… ai venit? vocea lui era slabă, dar încăpățânată.

Nu știam ce să spun. Am rămas în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept.

— De ce ai venit? a întrebat Lidia, privindu-mă cu răceală.
— M-au sunat de la spital. Nu am venit pentru tine.

Tata a încercat să zâmbească.

— Nu contează motivul. Contează că ești aici.

Am simțit cum furia veche se amestecă cu mila. Era bătrân, slăbit. Nu mai era omul puternic care ridica vocea la mine când întârzia la școală sau care mă certa când nu voiam să mănânc supa de pui.

— Maria… trebuie să-ți spun ceva… a șoptit el.

M-am apropiat încet de pat.

— Ce anume?

A privit spre Lidia, apoi spre mine.

— Am greșit mult față de tine. Și față de mama ta. Dar nu am știut altfel… Am fost slab. După ce ea s-a dus, nu am mai putut… Am vrut doar să nu fiu singur.

Lidia a început să plângă în hohote.

— Nu e vina ta că ai suferit, Maria. Și eu am suferit când am intrat în viața voastră. Dar l-am iubit pe tatăl tău…

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Ani de zile am urât-o pe Lidia fără să o cunosc cu adevărat. O vedeam doar ca pe femeia care mi-a furat familia.

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? am întrebat printre lacrimi.
— Pentru că mi-a fost rușine… și teamă că mă vei urî pentru totdeauna.

Am stat acolo ore întregi, ascultându-l pe tata povestind despre singurătatea lui după moartea mamei, despre cum Lidia l-a ajutat să-și revină și despre cât de mult i-a lipsit curajul să-mi vorbească deschis.

Când am ieșit din salon, afară se întunecase deja. Am simțit o liniște ciudată în suflet — ca și cum o parte din povara pe care o duceam s-a ridicat pentru prima dată după atâția ani.

În zilele următoare am revenit la spital aproape zilnic. Am început să vorbesc cu Lidia despre lucruri mici: despre vreme, despre copilăria mea, despre cum era tata înainte să se schimbe totul. Încet-încet, zidurile dintre noi au început să se crape.

Tata s-a stins într-o dimineață liniștită de mai. Am fost acolo când a plecat — i-am ținut mâna și i-am șoptit că îl iert. Nu știu dacă m-a auzit sau dacă iertarea mea a venit prea târziu.

Acum, când privesc la Andreea jucându-se în parc și la Lidia care vine uneori la noi la masă duminica, mă întreb: oare putem vreodată să iertăm cu adevărat? Sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre?

Poate că iertarea nu e un moment anume, ci un drum lung și greu pe care îl parcurgem pas cu pas. Voi ce credeți? Ați reușit vreodată să iertați pe cineva care v-a rănit atât de tare?