Testamentul care a sfâșiat familia: Povestea mea

— Nu pot să cred, Sorin! Cum adică totul e al tău? strigam, cu vocea tremurândă, în sufrageria îngustă a apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mama murise de două săptămâni, iar eu încă nu reușisem să plâng. Eram prea ocupat să mă cert cu fratele meu, să caut răspunsuri în ochii lui reci, să mă agăț de orice urmă de dreptate. Pe masa veche, testamentul stătea ca o sentință: „Toate bunurile mele îi revin fiului meu, Sorin Ionescu.” Atât. Nicio explicație, nicio vorbă despre mine, Radu, fiul cel mic, cel care rămăsese lângă ea în ultimii ani, cel care îi aducea medicamentele și îi schimba pansamentele.

— Nu e vina mea, Radu, a spus Sorin, evitându-mi privirea. Așa a vrut ea. Poate ai supărat-o cu ceva…

M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept. Am început să tremur, să-mi amintesc toate serile în care mama mă lua în brațe când eram mic, toate zilele în care îi aduceam flori de la piață, sperând să o văd zâmbind. Cum putea să mă șteargă din viața ei așa, cu o semnătură?

Tata murise când aveam 14 ani, iar Sorin, cu șapte ani mai mare, plecase la facultate la Cluj și nu se mai întorsese decât de sărbători. Eu rămăsesem cu mama, cu grijile, cu facturile, cu nopțile în care îi țineam capul când avea migrene. Sorin era mereu „băiatul deștept”, cel care reușise, cel care aducea bani acasă de Crăciun și ne povestea despre viața lui „departe de Bucureștiul ăsta sufocant”.

— Poate că nu știi tot, a murmurat Sorin, dar vocea lui suna a vinovăție. Am simțit că ceva nu e în regulă. Am început să caut prin sertare, printre poze vechi și scrisori îngălbenite. Într-o cutie de pantofi, am găsit o scrisoare de la mama, adresată „fiului meu drag”. Am deschis-o cu mâinile tremurânde.

„Radu, dacă citești asta, înseamnă că nu am avut curajul să-ți spun adevărul. Întotdeauna ai fost sufletul meu, dar am făcut o greșeală mare, pe care nu am putut s-o repar. Când erai mic, am fost nevoită să aleg între tine și Sorin. Tatăl tău a avut datorii mari, iar Sorin a plătit prețul. L-am trimis la rude, departe de casă, ca să nu sufere. Nu am știut cum să-i spun, nu am știut cum să te protejez pe tine. Testamentul e felul meu de a-i da înapoi ceva din ce i-am luat. Te rog să mă ierți.”

Am simțit cum mi se rupe inima. Toată furia mea s-a transformat într-o durere surdă. Am ieșit pe balcon, cu scrisoarea în mână, și am privit blocurile cenușii, oamenii grăbiți, viața care mergea mai departe fără să-i pese de dramele noastre. Am plâns pentru prima dată după moartea mamei.

Sorin a venit lângă mine, tăcut. Mi-a luat scrisoarea din mână și a citit-o. L-am văzut cum i se umezesc ochii, cum mâinile îi tremură. Pentru prima dată, nu mai era fratele meu cel rece și distant, ci un copil rănit, la fel ca mine.

— Nici eu nu am știut… a șoptit el. Am crezut mereu că tu ai fost preferatul ei. Că eu am fost pedepsit pentru ceva ce nu am făcut.

Am stat mult timp pe balcon, fără să vorbim. Doar tăcerea dintre noi, plină de regrete și întrebări fără răspuns. În seara aceea, am băut împreună o sticlă de vin ieftin și am vorbit despre copilărie, despre tata, despre toate lucrurile pe care nu ni le-am spus niciodată.

A doua zi, Sorin mi-a propus să împărțim totul. „Nu contează ce scrie în acte. Suntem frați. Atât ne-a mai rămas.” Am acceptat, dar rana rămânea acolo, ca o cicatrice pe suflet.

Au trecut luni până să pot vorbi cu adevărat despre ce s-a întâmplat. Prietenii mă întrebau de ce nu mă lupt pentru drepturile mele, de ce nu dau în judecată, de ce nu mă răzbun. Dar nu era vorba doar despre bani sau apartament. Era vorba despre adevăr, despre iertare, despre a înțelege că părinții noștri au fost oameni, cu greșeli și frici.

Astăzi, când mă uit la poza mamei, nu mai simt furie. Simt doar dor și o liniște amară. Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu secretele părinților noștri? Câți suntem dispuși să iertăm, chiar și atunci când doare cel mai tare?

Poate că nu voi afla niciodată toate răspunsurile. Dar știu că, uneori, iertarea e singura moștenire care contează cu adevărat.