Testamentul de la Constanța: Când familia rupe inima

— Nu cred că e corect, Irina! Tu ai stat cu mama doar ultimul an, dar noi am fost mereu aici! — vocea lui unchiul Doru răsuna în sufrageria mică, încărcată de mirosul de cafea și tensiune. Mă uitam la el, la mătușa Lidia, la verișoara mea, Ana, și nu-mi venea să cred că aceștia erau oamenii cu care am crescut, care mă țineau de mână când eram copilă și mă învățau să spun „mulțumesc”.

Totul a început când bunica Maria s-a stins, lăsând în urmă nu doar amintiri, ci și un apartament vechi, la doi pași de plajă, și o sumă modestă de bani. În acea seară, tata, fratele lui Doru, stătea retras, cu ochii în pământ, de parcă ar fi vrut să dispară. Mama încerca să mă prindă de mână, dar eu simțeam că mă sufoc. Toți vorbeau peste mine, ca și cum nu aș fi fost acolo, ca și cum nu aș fi petrecut nopți întregi la căpătâiul bunicii, schimbându-i pansamentele și ascultându-i ultimele povești despre tinerețea ei la Galați.

— Irina, nu e vorba doar de bani, dar tu ai avut grijă de ea pentru că ai vrut, nu pentru că ți-a cerut cineva, a spus Lidia, cu un zâmbet fals. — Noi am avut serviciu, copii, problemele noastre…

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să le spun că nu am făcut-o pentru bani, că fiecare noapte nedormită a fost din iubire, nu din interes. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am privit spre tata, dar el evita să mă privească. Poate îi era rușine, poate nu voia să se certe cu fratele lui.

— Bunica a lăsat testament, am spus încet, aproape șoptit. — A scris cu mâna ei că apartamentul rămâne mie, iar banii să fie împărțiți între voi.

S-a lăsat o liniște apăsătoare, ca o ploaie grea de vară. Doru a izbucnit primul:

— Nu cred! Asta nu e drept! Tu ai influențat-o, ai profitat că era bătrână și bolnavă! Cum să ne lași fără nimic?

Mătușa Lidia a început să plângă, dar lacrimile ei nu păreau sincere. Ana s-a ridicat brusc, trântind scaunul:

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ești egoistă! Toată viața ai fost răsfățata familiei!

M-am ridicat și eu, tremurând. — Nu am cerut nimic! Am stat cu ea pentru că nu mai avea pe nimeni! Voi ați venit doar de sărbători, cu flori și prăjituri, dar când avea nevoie de cineva să-i schimbe perfuzia, unde erați?

Tata a încercat să intervină, dar Doru l-a oprit cu un gest scurt. — Lasă, Mihai, fata ta a știut ce face. Să vedem dacă poate să doarmă liniștită cu apartamentul ăsta pe conștiință.

Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi, privind spre marea care se vedea printre blocuri. Îmi aminteam de verile când bunica mă ducea de mână pe faleză, când râdeam împreună și visam la o familie unită. Acum, totul părea o minciună. Am simțit o mână pe umăr — era mama.

— Irina, nu-i lăsa să te rănească. Tu știi ce ai făcut, și bunica știa. Restul… nu contează.

Dar conta. Pentru că, din acea seară, familia mea s-a rupt. Doru și Lidia nu mi-au mai vorbit luni întregi. Ana m-a blocat pe toate rețelele sociale. Tata s-a închis în el, iar mama încerca să țină totul pe linia de plutire, dar și ea era obosită. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar eu mă simțeam ca o străină în propriul oraș.

Au urmat luni de procese, de avocați, de scrisori pline de acuzații. Mă trezeam noaptea cu inima bătând nebunește, întrebându-mă dacă nu cumva am greșit. Dacă nu trebuia să renunț la tot, doar ca să păstrez pacea. Dar apoi îmi aminteam de ochii bunicii, de mâna ei caldă pe obrazul meu, de vocea ei șoptită: „Să nu lași pe nimeni să-ți spună cine ești, Irina.”

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la Ana, lăsată la ușă. „Poate ai avut dreptate, dar nu pot să te iert. Nu încă.” Am plâns, pentru că știam că am pierdut-o, poate pentru totdeauna. Dar am înțeles că uneori, să alegi pentru tine înseamnă să pierzi tot ce credeai că ai.

Acum, stau în apartamentul bunicii, cu pozele ei pe perete și cu marea la fereastră. Încerc să-mi reconstruiesc viața, să iert, să merg mai departe. Dar uneori mă întreb: merită să lupți pentru dreptate, dacă asta înseamnă să rămâi singur? Sau e mai bine să te pierzi pe tine, doar ca să nu-i rănești pe ceilalți?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că, oricât de mult ar durea, nu pot trăi altfel decât cu adevărul meu. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales liniștea sau dreptatea?