Testamentul din sertar: Povestea unei fiice trădate

— Cum adică nu sunt trecută deloc? am șoptit, cu mâinile tremurânde, ținând foaia galbenă între degete. În jurul meu, camera mamei părea mai rece ca niciodată, deși afară era o zi caldă de mai. Sertarul vechi, acela pe care îl deschideam doar ca să-i simt mirosul de levănțică, ascundea un secret care avea să-mi schimbe viața.

Testamentul era scris cu literele ei rotunde, ordonate, dar numele meu lipsea. Pe listă erau fratele meu mai mic, Vlad, și verișoara noastră, Irina. Eu, Ana, fiica cea mare, eram invizibilă. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum fiecare amintire cu mama se transformă într-o rană deschisă.

— Ana, ce faci acolo? a întrebat tata din prag, cu vocea lui obosită. M-am întors spre el, cu ochii plini de lacrimi.

— Ai știut? am întrebat printre dinți. Ai știut că mama nu m-a trecut în testament?

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc.

— Nu e momentul… Nu știu ce să-ți spun.

M-am prăbușit pe patul mamei, cu foaia strânsă la piept. Tata a închis ușa încet, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am început să derulez în minte fiecare moment din ultimii ani: certurile mărunte, reproșurile nerostite, momentele în care simțeam că nu sunt destul de bună pentru ea.

Când Vlad a venit acasă, l-am întâmpinat în hol cu ochii roșii.

— Știai? am întrebat direct.

— Despre ce vorbești?

— Despre testament! Despre faptul că tu și Irina primiți totul, iar eu nimic!

A rămas blocat o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Ana, nu eu am făcut regulile. Poate mama a avut motivele ei…

— Ce motive? am izbucnit. Ce i-am făcut atât de rău încât să mă șteargă din viața ei?

Vlad a dat să spună ceva, dar s-a răzgândit și a ieșit pe ușă trântind-o. Am rămas singură, cu un gol imens în piept. În zilele următoare, fiecare membru al familiei părea să evite subiectul. Irina mi-a trimis un mesaj sec: „Îmi pare rău că te simți așa.” Atât. Nimeni nu voia să vorbească despre adevăr.

Am început să caut răspunsuri prin sertare, scrisori vechi, jurnalele mamei. Am găsit pagini pline de griji pentru Vlad, de la problemele lui cu școala până la relațiile eșuate. Despre mine – doar mențiuni scurte: „Ana e mereu pe cont propriu.” „Ana nu are nevoie de mine.”

M-am întrebat dacă asta era imaginea pe care o aveam în ochii ei: fata care nu cere ajutor, care pare puternică și independentă. Dar oare nu aveam și eu nevoie de dragostea ei? Oare nu meritam să fiu văzută?

Într-o seară, am adunat curajul să-l confrunt din nou pe tata.

— De ce? am întrebat simplu.

S-a uitat la mine lung, apoi a spus:

— Mama ta a crezut că tu te vei descurca oricum. Că Vlad are nevoie mai mult de sprijin. Că Irina… Ei bine, Irina a fost mereu ca o fiică pentru ea după ce sora ei a murit.

— Și eu? Eu ce sunt?

— Tu ești Ana mea. Dar mama ta… poate n-a știut cum să-ți arate altfel dragostea.

Am izbucnit în plâns. Nu voiam bani sau case. Voiam doar să știu că am contat pentru ea.

Zilele au trecut greu. Familia s-a rupt în tăcere și resentimente. Vlad nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Tata se retrăgea tot mai mult în amintiri. Irina evita să vină la noi.

Am început să mă întreb dacă nu cumva vina e și a mea. Poate am fost prea distantă, prea ocupată cu facultatea și apoi cu jobul meu la București. Poate mama s-a simțit dată la o parte și n-a știut cum să se apropie de mine.

Într-o noapte târzie, am visat-o pe mama stând la masa din bucătărie, cu ceaiul ei preferat de tei. M-am trezit plângând și am simțit nevoia să-i scriu o scrisoare – una pe care n-o va citi niciodată:

„Mamă,
Nu știu dacă ai vrut să mă rănești sau doar ai crezut că sunt mai puternică decât sunt. Mi-e dor de tine și mi-e dor să știu că am fost iubită. Poate ai avut motivele tale, dar eu rămân cu întrebările.”

Am pus scrisoarea înapoi în sertar, lângă testament. Poate într-o zi voi găsi răspunsurile pe care le caut.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc pe geam cum plouă mărunt peste grădina mamei. Mă întreb dacă vreodată voi putea ierta sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă.

Oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți și iubiți de cei dragi? Oare cât de mult ne poate schimba un secret ascuns într-un sertar?