Totul sau nimic: Povestea unei mame care nu mai vrea să se piardă pe sine

— Irina, unde e ciocolata aia pe care ai ascuns-o? aud vocea lui Vlad, soțul meu, din bucătărie. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu vreau să-i spun. Nu vreau să le dau totul. E singurul lucru pe care l-am păstrat doar pentru mine, o amărâtă de ciocolată cu alune, ascunsă în dulapul de sus, după borcanul cu făină.

— Nu știu, Vlad, poate s-a terminat, răspund încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Mami, unde e creionul meu mov? îl aud pe Radu, băiatul nostru de opt ani, intrând val-vârtej în sufragerie. — L-ai văzut? L-am lăsat pe masa ta!

— Nu știu, puiule, poate l-a luat sora ta.

— Nu l-am luat eu! strigă Ana din camera ei. — Mereu mă acuzați pe nedrept!

Simt cum mă sufoc. Toți vor ceva de la mine. Toți cred că tot ce am e al lor. Și nu e vorba doar de lucruri: ciocolata, creionul, parfumul meu preferat pe care Ana îl folosește pe ascuns, căștile mele pe care Vlad le ia când are ședințe online. E vorba de timp, de spațiu, de liniștea mea. De mine.

Mă privesc în oglindă și nu mai știu cine sunt. Când am început să dispar? Când am devenit doar „mama”, „soția”, „cea care rezolvă tot”? Mă simt vinovată că simt asta. Ar trebui să fiu recunoscătoare pentru familia mea. Și sunt. Dar nu mai pot.

Într-o seară, după ce copiii adorm și Vlad se uită la meci, mă așez pe canapea cu jurnalul meu vechi. Scriu: „Astăzi am vrut să mănânc ciocolata mea și n-am putut. Mi-e dor să fiu doar eu.”

A doua zi dimineață, găsesc ambalajul ciocolatei pe masa din bucătărie. Vlad zâmbește vinovat:

— Am găsit-o până la urmă. Era tare bună! Ai mai cumpărat?

Nu răspund. Simt un nod în gât. Mă duc la baie și plâng în liniște. Nu pentru ciocolată. Pentru că nu pot să spun „nu”. Pentru că nu știu cum să-mi apăr lucrurile fără să par egoistă.

În weekend mergem la părinții mei la țară. Mama mă trage deoparte:

— Irina, pari obosită. Ce se întâmplă?

Îi spun totul printre lacrimi: cum simt că nu mai am nimic doar al meu, cum mi-e teamă să cer spațiu sau timp pentru mine.

Mama oftează:

— Și eu am trecut prin asta cu tata și cu voi. Așa e viața de mamă.

— Dar nu e corect! izbucnesc eu. — De ce trebuie să renunț la mine ca să fiu mamă?

Mama mă privește trist:

— Pentru că așa am fost crescute noi. Să dăm totul. Dar poate tu poți schimba ceva.

Pe drum spre casă mă gândesc la vorbele ei. Poate chiar pot schimba ceva.

În seara aceea, când Vlad vine iar să-mi ceară căștile:

— Vlad, te rog să nu mi le mai iei fără să mă întrebi. Sunt singurele momente când pot asculta muzică liniștită după ce adorm copiii.

Se uită surprins la mine:

— Bine… Nu știam că te deranjează atât de tare.

A doua zi, Ana vine cu parfumul meu:

— Mami, pot să-l folosesc?

O privesc blând:

— Azi nu, Ana. Vreau să-l păstrez doar pentru mine.

Se supără puțin, dar pleacă fără să protesteze prea mult.

Încep să spun „nu” mai des. La început mă simt vinovată, apoi simt o ușurare ciudată. Vlad se obișnuiește greu cu noua mea atitudine:

— Parcă nu mai ești tu, Irina! Ce s-a întâmplat?

— Am obosit să fiu tot timpul pentru toți și niciodată pentru mine.

Avem certuri. Radu plânge când îi spun că nu pot juca mereu cu el după serviciu. Ana mă acuză că nu o mai iubesc la fel dacă nu-i dau parfumul meu. Vlad tace și se retrage în biroul lui.

Mă simt singură și totuși… liberă? Într-o zi găsesc un bilet pe masa din bucătărie: „Mami, îmi pare rău că te-am supărat. Poți să-mi spui când ai nevoie de timp doar pentru tine?”

E de la Ana. Plâng iar, dar de data asta de ușurare.

Vlad vine la mine într-o seară:

— Poate ar trebui să vorbim cu toții despre asta. Să stabilim niște reguli.

Facem o ședință de familie. Fiecare spune ce-l doare și ce-și dorește. Eu spun clar: „Am nevoie ca unele lucruri să fie doar ale mele. Am nevoie de timp singură.”

Nu e ușor pentru nimeni, dar încercăm. Uneori reușim, alteori nu.

Sunt încă mama care spală vasele și caută creioane pierdute prin casă, dar sunt și Irina care are dreptul la ciocolata ei ascunsă și la parfumul ei preferat.

Mă întreb uneori: Oare câte femei trăiesc așa? Oare chiar trebuie să dăm totul ca să fim iubite? Sau putem învăța împreună să ne respectăm granițele?