Trădat de propria mea mamă: Povestea moștenirii furate

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce scrisoarea de la notar îmi cădea din mâini. Era o după-amiază de iarnă, cu zăpada topindu-se pe marginea trotuarului, iar în sufrageria noastră mirosea a ceai de tei și a trădare. Mama, cu ochii ei cenușii, mă privea fără să clipească, de parcă aștepta să mă liniștesc. Dar cum să te liniștești când lumea ta se prăbușește?

Totul a început cu moartea tatălui meu, Ilie. Un infarct neașteptat, la doar 58 de ani. Îl găsisem dimineața, cu mâna pe piept, în patul lui. Am simțit atunci că o parte din mine s-a rupt pentru totdeauna. Tata fusese stâlpul casei, omul care nu ridica niciodată vocea, care mă învățase să fiu drept și să nu mint niciodată. După înmormântare, casa s-a umplut de rude, vecini și vorbe șoptite. Dar nimeni nu bănuia ce se ascundea în spatele ușilor închise.

La două săptămâni după ce l-am îngropat pe tata, am primit o scrisoare de la notarul familiei, domnul Dobre. Mă chema să discutăm despre moștenire. Am mers cu inima strânsă, știind că tata lăsase ceva pentru mine: apartamentul din Drumul Taberei, o mică sumă de bani și, cel mai important, atelierul lui de tâmplărie. Atelierul era sufletul lui, locul unde mă învățase să lucrez cu lemnul, să am răbdare și să iubesc lucrurile făcute cu mâinile mele.

Când am ajuns la biroul notarului, mama era deja acolo, cu o mapă groasă în brațe. Dobre a început să citească testamentul, dar ceva nu se lega. Atelierul nu mai apărea pe lista bunurilor mele, iar banii fuseseră transferați integral pe numele mamei. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— E o greșeală, am spus. Tata mi-a promis atelierul. Și banii erau pentru mine, să pot începe o viață nouă.

Mama a tăcut. Nu a spus niciun cuvânt. Doar a privit pe geam, de parcă nu era acolo. Notarul a ridicat din umeri:

— Totul e legal, Mihai. Tatăl tău a semnat actele cu două săptămâni înainte să moară. Atelierul a fost trecut pe numele mamei tale, iar conturile au fost golite.

Am ieșit din birou cu capul plecat, simțind că nu mai am aer. În acea seară, am încercat să vorbesc cu mama. Am găsit-o în bucătărie, spălând vasele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— De ce ai făcut asta? am întrebat-o, cu vocea stinsă.

— Așa a vrut el, Mihai. Era bolnav, nu voia să te împovăreze cu atelierul, a spus ea, fără să mă privească.

Dar eu știam că nu e adevărat. Tata nu m-ar fi lăsat niciodată fără nimic. În acea noapte, am căutat prin sertarele lui, printre hârtii vechi și fotografii îngălbenite. Am găsit o scrisoare neterminată, adresată mie: „Mihai, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Să nu lași pe nimeni să-ți ia ceea ce ți se cuvine…”

Am simțit cum furia mă cuprinde. Am început să pun întrebări rudelor, prietenilor tatei. Unchiul meu, Sorin, mi-a spus într-o seară, la o bere:

— Sora mea a fost mereu mai… practică. Știa că atelierul valorează ceva. Și banii… Ei bine, nu e prima dată când face așa ceva.

Am aflat că mama avea datorii la bancă, că jucase la păcănele și pierduse sume mari. Atelierul și banii erau singura ei salvare. Dar de ce să mă mintă? De ce să-mi ia totul?

Am încercat să vorbesc din nou cu ea, să-i cer adevărul. Într-o seară, am izbucnit:

— Mama, nu mai pot. Spune-mi de ce ai făcut asta! De ce m-ai trădat?

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată, am văzut-o slabă, speriată.

— Nu știu, Mihai… M-am temut. Am făcut prostii, am pierdut bani. Am crezut că dacă iau totul, pot să repar ceva. Dar acum… nu mai știu cine sunt.

Am simțit milă, dar și o furie surdă. Cum să ierți așa ceva? Cum să treci peste faptul că propria ta mamă te-a mințit și ți-a furat viitorul?

Am început o luptă lungă prin tribunale. Avocați, martori, acte falsificate. Mama a încercat să mă oprească, să mă convingă că nu are rost. Dar nu puteam să renunț. Nu era vorba doar de bani sau de atelier. Era vorba de dreptate, de memoria tatălui meu, de copilul care am fost și care credea că familia e cel mai sigur loc din lume.

Procesul a durat doi ani. Am câștigat atelierul, dar banii s-au dus pe avocați și taxe. Mama a rămas singură, într-un apartament gol, cu regretele ei. Eu am rămas cu atelierul, dar și cu o rană care nu se va vindeca niciodată.

Uneori, mă duc la mormântul tatei și îi vorbesc:

— Tata, am făcut ce-am putut. Dar nu știu dacă am câștigat cu adevărat.

Mă întreb adesea: Poți ierta vreodată pe cineva care ți-a luat nu doar banii, ci și siguranța sufletească? Ce înseamnă, de fapt, să fii familie? Voi ce ați face în locul meu?