Trădată de propria mamă: Cum mi-a furat mama moștenirea de la tata

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am urlat, cu mâinile tremurând pe actul notarial pe care tocmai îl descoperisem în sertarul biroului. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca și cum ar fi vrut să-mi țină isonul durerii. Mama, cu ochii ei reci și buzele strânse, nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine, ca la un străin care îi invadase casa.

Totul a început cu moartea tatălui meu, Ion. Un infarct neașteptat, într-o dimineață obișnuită de marți. Aveam 24 de ani și tocmai terminasem facultatea de Litere din București. Tata fusese mereu stâlpul meu, omul care mă încuraja să visez, să citesc, să nu mă las doborâtă de nimic. Mama, Elena, era mai rece, mai calculată. Între ei existase mereu o tensiune mocnită, dar nu mi-am imaginat niciodată cât de adâncă era prăpastia dintre ei.

După înmormântare, casa noastră din Ploiești s-a umplut de rude și vecini care șușoteau pe la colțuri. „Săraca fată, a rămas doar cu maică-sa”, am auzit-o pe mătușa Viorica spunând. Nu știam atunci cât adevăr era în vorbele ei.

La câteva săptămâni după ce l-am pierdut pe tata, am început să simt că ceva nu e în regulă. Mama evita orice discuție despre moștenire sau despre conturile bancare ale tatălui meu. Când am întrebat-o direct:

— Mamă, ce se întâmplă cu apartamentul și cu banii lui tata?

Mi-a răspuns sec:

— Nu e treaba ta. Eu mă ocup de tot.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era prima dată când mama încerca să mă țină la distanță de problemele „de adulți”, dar acum eram majoră și aveam dreptul să știu.

Într-o seară, după ce mama a ieșit la cumpărături, am cotrobăit prin sertarele biroului. Am găsit acolo actul notarial: tata lăsase totul pe numele meu. Totul! Apartamentul, economiile din bancă, chiar și terenul de la țară din Prahova. Dar actul avea o anexă: mama îl contestase la notar cu două zile după moartea lui tata, invocând „incapacitatea temporară” a acestuia din cauza bolii.

M-am prăbușit pe podea cu actul în mână. Cum putea mama să-mi facă una ca asta? Cum putea să mă priveze de singura siguranță pe care o mai aveam?

Când s-a întors acasă, i-am aruncat actul pe masă.

— De ce ai făcut asta? De ce ai mințit?

A oftat adânc și a început să plângă — pentru prima dată după moartea lui tata.

— Nu înțelegi… Tata tău voia să te răsfețe prea mult. Eu am muncit toată viața pentru familia asta! Nu e corect să rămân fără nimic!

— Dar nu e drept! Tata a vrut să-mi lase mie totul! am izbucnit.

— Dreptatea nu există, Maria! Lumea nu e corectă! a urlat ea.

Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid imposibil de trecut. Din acea zi, fiecare conversație era o luptă surdă. Mama a început să mă evite; eu m-am mutat temporar la prietena mea cea mai bună, Irina.

Irina m-a ascultat nopți întregi plângând și încercând să găsesc o cale legală să-mi recuperez moștenirea. Am mers la avocatul familiei, domnul Popescu, care mi-a spus:

— Situația e complicată… Dacă mama ta a contestat actul și a adus dovezi medicale că tatăl tău nu era în deplinătatea facultăților mintale, va fi greu să demonstrezi contrariul.

Am simțit că mă sufoc. Nu era vorba doar despre bani sau apartament — era vorba despre trădarea mamei mele. Despre faptul că nu mai aveam pe nimeni în care să am încredere.

Au urmat luni de procese, drumuri la tribunal și discuții interminabile cu rudele. Unchiul Gheorghe mi-a spus:

— Las-o baltă, fată! Nu te pune cu maică-ta… O să-ți pară rău!

Dar nu puteam renunța. Era tot ce-mi rămăsese din tata.

Într-o zi, am primit un telefon de la notar:

— Doamna Elena a retras contestația. Vrea să vă întâlniți.

Am mers acasă cu inima cât un purice. Mama stătea la masă cu o ceașcă de ceai în față.

— Maria… Poate am greșit. Dar mi-a fost frică. Frică să nu rămân singură, frică să nu mă uiți…

— M-ai trădat, mamă! Nu pot uita asta!

A izbucnit în plâns și mi-a spus că se simte vinovată, dar că nu știe cum să repare lucrurile.

Au trecut doi ani de atunci. Am reușit să recuperez apartamentul și o parte din bani. Relația cu mama e încă rece; ne vedem rar și vorbim puțin. Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată s-o iert cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă între noi.

Oare cât de mult ne pot schimba banii? Și cât valorează iertarea când vine vorba de cei care ar trebui să ne fie cei mai apropiați?