Trei ani de căsnicie și o hârtie care a distrus totul

— Ioana, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea soacrei mele, doamna Stancu, răsuna tăios din capătul holului. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând și inima bătând nebunește. Era o zi obișnuită de marți, dar aerul din casă era încărcat, ca înaintea unei furtuni. Vlad, soțul meu, nu era acasă. De fapt, în ultimele luni, rareori mai era.

Am intrat în sufragerie și am văzut-o pe doamna Stancu stând pe canapea, cu brațele încrucișate și privirea rece. Lângă ea, o fată tânără, cu ochii roșii de plâns și burtica abia vizibilă sub puloverul larg. Am recunoscut-o imediat: era Larisa, colega lui Vlad de la birou.

— Ioana, Larisa va sta cu noi o perioadă. Are nevoie de sprijin. Vlad… Vlad va avea un copil cu ea. Știu că e greu, dar trebuie să fii înțelegătoare. Familia e familie, mi-a spus soacra mea fără să clipească.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la Larisa, care nu îndrăznea să ridice privirea. Am vrut să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă putea răni. Dar am rămas pe loc, ca o statuie.

— Și eu? Ce sunt eu aici? O mobilă? O cameristă? am întrebat cu vocea gâtuită.

— Ești soția lui Vlad. Dar trebuie să fii matură. Să accepți situația. Nu e vina nimănui că nu ai putut avea un copil până acum, a continuat doamna Stancu, apăsând fiecare cuvânt ca pe un cui în sufletul meu.

M-am simțit mică, inutilă, invizibilă. Trei ani de căsnicie în care am încercat să fiu pe placul tuturor: să gătesc ce-i place lui Vlad, să nu deranjez pe nimeni, să zâmbesc când mă durea sufletul că nu rămân însărcinată. Trei ani în care am sperat că voi fi acceptată ca parte din familie.

În acea seară, Vlad a venit acasă târziu. Nu m-a privit în ochi. S-a așezat lângă Larisa și i-a luat mâna în a lui. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Ioana… Îmi pare rău. Nu am vrut să se întâmple așa. Dar trebuie să avem grijă de copilul ăsta. E al meu… al nostru…

— Al vostru! am izbucnit eu. Al vostru! Eu ce sunt aici?

— Te rog… Nu face o scenă acum, a șoptit el.

Am ieșit din cameră și m-am prăbușit pe podeaua băii. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. În mintea mea se derulau toate momentele în care Vlad îmi promitea că suntem o echipă, că nimic nu ne va despărți.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Larisa în bucătărie, făcându-și ceai. S-a uitat la mine cu ochii mari și speriați.

— Îmi pare rău… Nu am vrut să se întâmple asta…

— Dar s-a întâmplat. Și acum trebuie să trăiesc eu cu rușinea și cuvintele lor…

Am mers la serviciu ca un robot. Colegii mă priveau ciudat; zvonurile circulau deja. Într-un oraș mic ca al nostru, nimic nu rămâne ascuns prea mult timp.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o pe doamna Stancu împachetând hainele mele într-o valiză.

— Cred că ar fi mai bine să pleci o vreme la părinții tăi. Larisa are nevoie de liniște acum.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Asta v-ați dorit mereu, nu? Să dispar eu din peisaj…

— Nu e vorba despre asta! Dar trebuie să fim raționali. Tu nu poți oferi un copil familiei noastre…

M-am uitat la ea și am știut că nu mai am ce căuta acolo. Am luat valiza și am plecat fără să mă uit înapoi.

În noaptea aceea am dormit la prietena mea cea mai bună, Ana. Ea m-a ținut în brațe și m-a lăsat să plâng fără să mă judece.

— Ioana, trebuie să faci ceva pentru tine. Nu poți trăi așa…

— Dar dacă greșesc? Dacă distrug tot?

— Ce ai tu de pierdut? Ei deja te-au dat afară din viața lor…

A doua zi dimineață m-am dus la notar și am cerut actele de divorț. Am lăsat o scrisoare pentru Vlad:

„Nu pot trăi într-o casă unde nu mai sunt dorită. Nu pot accepta umilința de a împărți bărbatul pe care îl iubesc cu altcineva. Îți doresc fericire alături de noua ta familie.”

Când Vlad a primit actele, m-a sunat disperat:

— Ioana! Nu poți face asta! Mama s-a grăbit… Eu… Eu încă te iubesc!

— Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, nu m-ai fi trădat. Nu ai fi lăsat-o pe mama ta să-mi facă asta…

A urmat o perioadă grea: priviri piezișe pe stradă, bârfe la serviciu, nopți nedormite și întrebări fără răspuns. Părinții mei au încercat să mă convingă să mă întorc la Vlad — „O familie trebuie salvată cu orice preț!” — dar eu nu mai puteam.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără durere. Am început terapia și am descoperit că merit mai mult decât firimituri de afecțiune și promisiuni goale.

Uneori mă întâlnesc cu Vlad pe stradă; are mereu privirea vinovată și încearcă să evite contactul vizual. Am aflat că Larisa a născut o fetiță frumoasă și că doamna Stancu are grijă de ele ca de niște comori.

Eu? Eu încă mă vindec. Încerc să-mi construiesc viața din cioburi și să cred că undeva există un loc unde voi fi iubită pentru ceea ce sunt.

M-am întrebat de sute de ori: oare chiar eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat? Sau pur și simplu am avut curajul să spun „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?