Trei ani de sacrificiu: Unde se termină dragostea și începe uituzarea?

— Mama, te rog, doar câteva săptămâni. Nu găsesc pe nimeni să stea cu copiii până mă obișnuiesc cu noul job. Te rog!
Vocea Irinei răsuna în mintea mea ca un ecou vechi, deși au trecut trei ani de atunci. Îmi amintesc perfect acea seară ploioasă de martie, când a venit la mine cu ochii roșii de oboseală și disperare. Nu puteam să-i spun nu. Era fiica mea, sânge din sângele meu. Și totuși, nu știam că acel „doar câteva săptămâni” avea să devină o condamnare pe termen nedefinit.

În fiecare dimineață, la ora șase fix, alarma sună și mă ridic din pat înainte ca soarele să răsară peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Îmi pun halatul vechi, încălț papucii și mă pregătesc pentru o nouă zi în care nu mai sunt Elena, ci „bunica de serviciu”. Pregătesc micul dejun pentru Vlad și Maria, îi trezesc cu blândețe, le spun povești ca să-i fac să uite că părinții lor nu sunt acolo. Irina și soțul ei, Cătălin, pleacă la muncă înainte să se lumineze de ziuă și se întorc târziu, când copiii deja dorm.

La început, am simțit că fac ceea ce trebuie. Îmi iubeam nepoții și mă bucuram să le fiu aproape. Dar pe măsură ce zilele s-au transformat în luni, iar lunile în ani, am început să simt cum viața mea se evaporă încetul cu încetul. Prietenele mele mă sunau să mă invite la cafea sau la plimbare în parc, dar mereu răspunsul era același: „Nu pot, am grijă de copii.” La biserică nu mai ajungeam decât rar, iar serile mele liniștite cu o carte bună au devenit un lux uitat.

— Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine! îmi spunea Irina aproape zilnic, dar vocea ei era mereu grăbită, ca și cum recunoștința ar fi fost doar o formalitate.

Într-o seară de toamnă, după ce am adormit copiii, am încercat să vorbesc cu ea:
— Irina, știi că te iubesc și vreau să vă ajut, dar simt că nu mai am timp pentru mine. Poate ar trebui să găsiți o bonă sau să vă mai împărțiți responsabilitățile…

A ridicat din umeri fără să mă privească:
— Mamă, știi cât costă o bonă? Și oricum, nu am încredere în străini. Tu ești singura pe care mă pot baza.

Cătălin nici nu s-a obosit să intervină. Pentru el eram invizibilă, ca și cum prezența mea era un dat natural al universului lor domestic.

Au trecut luni întregi fără ca nimic să se schimbe. Am început să simt o oboseală grea în oase și o tristețe care nu mă mai părăsea nici când râdeam cu copiii. Într-o zi, la farmacie, farmacista m-a întrebat:
— Dar dumneavoastră când vă mai odihniți?

Am zâmbit amar:
— Poate la pensie… dacă o mai apuc.

Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la sora mea, Mariana:
— Elena, tu nu vezi că te-au transformat într-o servitoare? Ai dreptul la viața ta! Nu ești obligată să-ți sacrifici bătrânețea pentru ei!

Am izbucnit în plâns după ce am închis telefonul. Era pentru prima dată când cineva spunea cu voce tare ceea ce eu simțeam în taină. Dar cum să-i spun Irinei? Cum să-i spun că m-am săturat? Că vreau să-mi trăiesc și eu anii care mi-au mai rămas?

Într-o seară tensionată, după ce Vlad a făcut febră și Maria a vărsat laptele pe covorul nou, Irina a venit acasă nervoasă:
— Mamă, nu puteai să fii mai atentă? Covorul ăsta a costat o avere!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Irina, eu nu sunt menajera voastră! Sunt mama ta! Am venit aici ca să vă ajut temporar, nu ca să-mi petrec bătrânețea crescându-vă copiii!

A urmat o tăcere grea. Cătălin s-a ridicat de la masă fără un cuvânt. Irina a început să plângă:
— Nu înțelegi cât de greu ne este? Toată lumea se bazează pe mine la muncă… Acasă nu am niciun sprijin dacă tu pleci!

Am simțit vinovăție și furie în același timp. Oare chiar eram atât de egoistă dacă voiam puțin timp pentru mine? Oare dragostea pentru copii trebuie să însemne uitarea totală de sine?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin sufrageria mică, privind fotografiile vechi: eu și soțul meu la mare, Irina copil râzând pe bicicletă. Unde dispăruse femeia aceea veselă? Unde era Elena care visa la excursii cu prietenele sau la seri liniștite cu romanul preferat?

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curajul vreodată: am împachetat câteva haine și am lăsat un bilet pe masă.
„Irina, am nevoie de o pauză. Merg la Mariana câteva zile. Aveți grijă de voi.”

Telefonul a sunat neîncetat toată ziua. Mesaje peste mesaje: „Mamă, unde ești?”, „Cum ai putut să ne lași așa?”, „Te rog întoarce-te!”

La Mariana am simțit pentru prima dată după ani liniștea aceea dulce a dimineților fără griji. Am stat pe balcon cu o cafea fierbinte și am privit cerul senin. Am plâns mult și am vorbit ore întregi cu sora mea despre tot ce mă apăsa.

După trei zile m-am întors acasă. Irina era palidă și obosită.
— Mamă… îmi pare rău. Cred că am uitat că ești om și tu ai nevoie de viața ta. O să încercăm să ne descurcăm altfel.

Nu știu dacă lucrurile vor fi mai ușoare de acum înainte. Dar știu sigur că trebuie să existe o limită între dragoste și sacrificiu orbește.

Mă întreb: câte mame și bunici din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?