Trei decenii împreună: Un telefon care a schimbat totul

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau închis aici, să mă uit la voi cum trăiți și eu doar exist!
Vocea lui Victor răsuna ca un ecou în bucătăria noastră mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Era aniversarea tatălui său, iar eu încercam să păstrez atmosfera caldă, să nu las nimic să strice seara. Dar Victor, soțul meu de treizeci de ani, nu mai era omul pe care îl cunoscusem. De când accidentul îi luase mobilitatea, totul se schimbase.

— Victor, te rog… e ziua tatălui tău. Hai să nu…
— Să nu ce? Să nu spun ce simt? Maria, tu nu înțelegi! Mă uit la tine, la Ilinca, la tata și la mama și simt că nu mai fac parte din lumea voastră.

Am tăcut. Ce puteam să-i spun? Că și eu mă simțeam străină în propria viață? Că mă trezeam noaptea cu inima cât un purice, întrebându-mă dacă voi mai rezista încă o zi?

Seara aceea trebuia să fie una liniștită. Ilinca, fiica noastră de douăzeci și doi de ani, era acasă pentru prima dată după luni întregi. Lucra la București și rareori reușea să vină înapoi la Ploiești. Tata-socru era în vervă, povestea glume din tinerețe, iar mama-soacră râdea cu poftă. Singurul care lipsea era Radu, băiatul nostru. Nu mai vorbisem cu el de două săptămâni. De când plecase la Cluj la facultate, parcă se îndepărta tot mai mult de noi.

După cină, Ilinca m-a tras de mână:

— Hai să-i conducem pe bunici acasă. Tata poate să stea cu Victor.

Am ieșit în frigul de martie, cu Ilinca ținându-se de brațul meu și părinții lui Victor mergând încet înaintea noastră. Strada era pustie, luminile galbene ale felinarelor desenau umbre lungi pe asfalt. M-am uitat la fiica mea și am simțit o strângere de inimă.

— Mamă, ești bine? Pari obosită.
— Sunt doar… puțin îngrijorată pentru tata tău.
— Știu că e greu pentru el, dar și pentru tine… Ai grijă de tine, mamă.

Am zâmbit forțat și am schimbat vorba. Nu voiam să-i spun cât de greu îmi era. Cât de mult mă apăsa singurătatea din casa plină de oameni.

Când m-am întors acasă, Victor stătea în fotoliu, cu privirea pierdută spre televizorul stins. Am vrut să-l îmbrățișez, dar m-am oprit. Între noi era un zid invizibil.

— Ai vorbit cu Radu? am întrebat încet.
— Nu. Nici nu cred că vrea să vorbească cu mine.

Am oftat. Radu nu suporta să-l vadă pe tatăl lui așa. De fiecare dată când venea acasă, se certau. Victor îi reproșa că nu-l sună destul, că nu-i pasă de familie. Radu îi răspundea că nu poate trăi mereu în trecut, că are nevoie de spațiu.

Noaptea aceea a trecut greu. Am adormit târziu, cu gândul la familia mea destrămată.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat brusc. Era numărul lui Radu.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva.
Vocea lui tremura. Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce s-a întâmplat?
— Am avut un accident cu bicicleta… Sunt la spital.

Mi s-a tăiat respirația. L-am trezit pe Victor din somnul agitat:

— Victor! Radu e la spital!

Nu-mi amintesc cum am ajuns la gară sau cum am luat trenul spre Cluj. Ilinca a venit cu noi, încercând să mă liniștească.

La spital, Radu era întins pe un pat alb, cu fața palidă și ochii înlăcrimați.

— Mamă… îmi pare rău…

Victor s-a apropiat de el și pentru prima dată după mult timp l-a luat în brațe fără să spună nimic. Am plâns toți trei acolo, în salonul rece.

Radu avea clavicula ruptă și câteva coaste fisurate. Doctorii au spus că va fi bine, dar va trebui să stea o vreme pe loc.

În zilele următoare am stat lângă el, iar Ilinca a făcut naveta între București și Cluj ca să ne ajute cu tot ce aveam nevoie. Pentru prima dată după mult timp, familia noastră era din nou împreună — chiar dacă într-un salon de spital.

Într-o seară târzie, când ceilalți dormeau, Radu mi-a spus:

— Mamă… știi că nu vreau să vă rănesc niciodată. Dar nu pot trăi viața pe care o vreți voi pentru mine. Vreau să plec din țară după ce termin facultatea.

M-am uitat la el și am simțit că inima mi se rupe din nou.

— Și noi ce facem fără tine?
— O să vă descurcați… Trebuie să trăiesc și eu pentru mine.

M-am ridicat și am ieșit pe holul lung al spitalului. M-am sprijinit de perete și am început să plâng în hohote. Toată viața am încercat să țin familia unită — dar poate că uneori trebuie să-i lași pe cei dragi să plece ca să fie fericiți.

Când ne-am întors acasă după două săptămâni, Victor era alt om. Accidentul lui Radu îl schimbase — parcă își dorea din nou să trăiască pentru familie.

Într-o seară, stând toți patru la masă, Victor a spus:

— Poate că n-o să mai fim niciodată ca înainte… Dar măcar suntem împreună acum. Și asta contează cel mai mult.

M-am uitat la copiii mei și la soțul meu și am simțit o liniște ciudată. Poate că viața nu e despre a păstra totul neschimbat — ci despre a găsi puterea de a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Oare cât putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim? Și când vine momentul să-i lăsăm să-și urmeze propriul drum?