Treisprezece ani departe: Întoarcerea în casa viselor sfâșiate

— Tata, nu e corect! De ce să ia Sorin partea cea mare a casei? Eu am stat aici cu mama, eu am avut grijă de ea!
Vocea Irinei răsuna în sufrageria rece, unde pereții păstrau încă mirosul de vopsea proaspătă. Mă uitam la ea și simțeam cum mi se strânge inima. Sorin, fiul meu cel mare, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă acuzator. Pe chipul lui se citea o furie mocnită, amestecată cu o tristețe pe care nu o mai văzusem la el.

Am lăsat valiza jos lângă ușă. Era tot ce mai aveam după treisprezece ani de muncă în Italia: câteva haine, niște acte și o cutie cu poze vechi. În tot acest timp, am visat la ziua întoarcerii, la masa rotundă din bucătărie unde să stăm toți patru, să râdem și să povestim. Dar acum, masa era acoperită cu hârtii de la notar și cu priviri tăioase.

— Nu e vorba doar de casă, Irina! Tu ai avut tot timpul sprijinul lui tata. Eu am fost nevoit să mă descurc singur! a izbucnit Sorin.

— Sprijin? Ce sprijin? Tata a fost plecat! Eu am rămas aici cu toate problemele, cu grija mamei bolnave! a replicat Irina, aproape plângând.

M-am așezat pe scaunul din capătul mesei. Mâinile îmi tremurau. M-am uitat la ei, copiii mei pentru care am muncit până mi-au crăpat palmele pe șantierele din Milano. Pentru care am dormit în camere înghețate și am mâncat conserve luni la rând. Totul ca să le fie lor mai bine.

— Ajunge! am spus încet, dar hotărât. Nu pentru asta am venit acasă.

Dar vocea mea nu mai avea putere asupra lor. Erau doi străini care se luptau pentru ce rămăsese dintr-o familie odinioară unită. M-am întrebat atunci dacă nu cumva sacrificiul meu a fost în zadar.

Când am plecat din țară, Irina avea doisprezece ani și plângea la geam, iar Sorin era deja adolescent, tăcut și mândru. Le-am promis că mă voi întoarce cu bani pentru facultate, pentru o casă nouă, pentru visele lor. Dar anii au trecut și distanța dintre noi a crescut odată cu banii trimiși lunar.

— Tata, tu nici nu știi ce s-a întâmplat aici cât ai lipsit! a spus Irina printre suspine. Mama a murit singură… Eu eram la serviciu când s-a stins…

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu fusesem acolo nici când soția mea s-a stins. Am aflat de la telefonul Irinei, într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Am plâns singur într-o cameră străină, cu poza ei în mână.

Sorin s-a ridicat brusc:

— Eu nu mai stau aici să mă umilesc! Dacă tata vrea să-i lase totul Irinei, foarte bine! Să nu mai aud de voi!

A trântit ușa și a ieșit în noapte. Irina s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Am rămas singur cu ea și cu tăcerea apăsătoare.

În zilele următoare, casa s-a umplut de rude curioase și vecini care șușoteau pe la colțuri:

— S-a întors Costel din Italia… Săracu’, uite ce familie destrămată are acum…

M-am simțit ca un străin în propria casă. Încercam să vorbesc cu copiii mei, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre bani, acte și drepturi. Am mers la notar cu speranța că un act va rezolva totul, dar nu a făcut decât să adâncească prăpastia dintre ei.

Într-o seară, când ploua mărunt peste orașul nostru mic, am găsit o scrisoare veche de la soția mea, Maria. Scrisul ei rotund spunea: „Costel, nu uita că banii nu pot cumpăra dragostea copiilor tăi. Fii aproape de ei.” Am izbucnit în plâns ca un copil.

A doua zi dimineață, i-am chemat pe amândoi la masă. Le-am pus scrisoarea în față.

— Voi sunteți tot ce mi-a rămas pe lume. Casa asta nu valorează nimic fără voi doi împreună. Dacă trebuie să o vând ca să vă împac, o voi face!

Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Tata… eu nu vreau casa asta dacă îl pierd pe Sorin.

Sorin a oftat adânc:

— Nici eu nu vreau nimic dacă trebuie să ne urâm pentru asta.

Am simțit atunci că poate mai există speranță. Dar rana era adâncă și timpul nu putea fi dat înapoi.

Au trecut luni de zile până când am reușit să stăm din nou toți trei la aceeași masă fără să ne certăm. Am decis împreună să vindem casa copilăriei și să împărțim banii egal. Fiecare a plecat pe drumul lui, dar ceva s-a schimbat: ne sunăm mai des, ne vedem la sărbători și încercăm să reparăm ce s-a rupt.

Uneori mă uit la poza veche cu toți patru în grădină și mă întreb: oare merită să pleci departe pentru un viitor mai bun dacă riști să pierzi tot ce contează cu adevărat? Poate dragostea nu se poate trimite prin Western Union…

Voi ce credeți? Unde se termină sacrificiul și unde începe pierderea?