„Tu nu faci nimic toată ziua!” – Lupta mea pentru înțelegere și respect în concediul de creștere a copilului

„Tu nu faci nimic toată ziua!” – cuvintele astea mi-au răsunat în minte ca un ecou, în timp ce stăteam pe podeaua rece din bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Radu tocmai plecase trântind ușa, iar Mara plângea în pătuțul ei, neconsolată. Mă simțeam invizibilă, ca și cum tot ce făceam nu conta pentru nimeni.

— Nu pot să cred că iar nu e gata cina! Ce-ai făcut toată ziua? a strigat Radu înainte să plece.

Aș fi vrut să-i spun că am schimbat șase scutece, am spălat haine, am încercat să adorm un copil care plânge din orice, am făcut cumpărături online cu Mara în brațe și am încercat să nu mă pierd cu firea când am văzut că s-a spart borcanul cu compot pe jos. Dar n-am mai apucat. M-am prăbușit pe podea, cu Mara în brațe, și am plâns amândouă.

Când am rămas însărcinată, toată lumea părea încântată. Mama îmi spunea mereu: „O să vezi ce frumos e să fii mamă!” Dar nimeni nu mi-a spus cât de singură o să mă simt. Prietenele mele s-au îndepărtat încet-încet, fiecare cu viața ei. Radu lucra mult și venea acasă obosit, iar când încercam să-i povestesc cât de greu mi-e, ridica din umeri:

— Ești acasă toată ziua, ce poate fi așa greu?

Într-o zi, după o noapte albă cu Mara care făcuse febră, am adormit pe canapea la prânz. M-am trezit brusc la sunetul telefonului. Era mama lui Radu:

— Draga mea, ai grijă să nu-l neglijezi pe Radu! Știi cum sunt bărbații…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Parcă tot universul conspira să-mi spună că nu fac destul. Că nu sunt destul.

Seara, când Radu a venit acasă și m-a găsit plângând, a oftat:

— Hai, lasă drama asta! Toate mamele trec prin asta. O să-ți treacă.

Dar nu-mi trecea. Mă simțeam tot mai mică, tot mai obosită. Într-o zi, am avut curajul să-i spun:

— Radu, te rog, stai tu o zi cu Mara. Să vezi cum e.

A râs:

— Ce mare lucru? O zi întreagă la televizor cu copilul în brațe…

Am plecat la dentist și l-am lăsat singur. Când m-am întors după trei ore, l-am găsit transpirat, cu Mara urlând și casa vraiște.

— Cum reziști? Nu se oprește din plâns! Nu pot nici măcar să merg la baie!

Atunci l-am privit în ochi și i-am spus:

— Asta fac eu în fiecare zi. Și tu spui că nu fac nimic.

A tăcut. Pentru prima dată, părea că mă vede cu adevărat.

Dar lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Au urmat luni de zile în care m-am luptat cu mine însămi: să nu mă pierd de tot, să nu devin doar „mama Marei”, să-mi amintesc cine sunt eu. Într-o seară, după ce Mara a adormit greu iar eu stăteam pe marginea patului cu ochii în gol, Radu s-a apropiat timid:

— Îmi pare rău că n-am înțeles până acum… Poate ar trebui să te ajut mai mult.

Nu știam dacă să-l cred sau nu. Dar am simțit pentru prima dată că cineva mă vede.

Am început să vorbim mai mult. Să împărțim sarcinile. Să ieșim împreună la plimbare cu Mara. Să râdem din nou. Dar rana rămânea acolo: sentimentul că societatea te judecă dacă nu „produci” ceva vizibil. Că munca invizibilă a mamelor nu contează.

Într-o zi, la magazin, o vecină m-a întrebat:

— Te-ai întors la muncă? Sau încă stai acasă?

Am simțit din nou acea rușine care mă ardea pe dinăuntru.

— Da, încă „stau acasă”, am răspuns zâmbind forțat.

Dar în sufletul meu știam: fac mai mult decât am făcut vreodată. Și merit respect pentru asta.

Acum Mara are doi ani și merge la grădiniță. Eu m-am întors la serviciu și încerc să-mi regăsesc echilibrul. Dar încă mă gândesc la toate mamele care se simt invizibile și neapreciate.

Oare cât timp va mai trece până când lumea va vedea adevărata valoare a muncii noastre? Oare câte femei vor mai plânge pe ascuns, simțindu-se insuficiente? Voi cum ați trecut peste asta?