Ultima dorință a bunicii Ileana

— Nu-mi pasă ce spune Maria, casa asta mi se cuvine! a izbucnit unchiul Viorel, trântind testamentul pe masa din sufragerie. M-am uitat la mama, care stătea cu ochii în pământ, strângându-și batista între degete. În colțul camerei, mătușa Lenuța plângea încet, dar lacrimile ei păreau mai degrabă de ciudă decât de durere.

Totul a început cu o scrisoare găsită printre hainele vechi ale bunicii Ileana, la două zile după ce am îngropat-o. Era o seară rece de noiembrie, iar casa ei mirosea a mucegai și a ceai de tei. Am deschis sertarul cu cheia pe care o purta mereu la gât și am găsit plicul galben, pe care scria tremurat: „Pentru copiii mei, când nu voi mai fi”.

Am citit testamentul cu voce tare, iar fiecare frază era ca o lovitură pentru toți cei prezenți. Bunica nu lăsase nimic unuia dintre fiii ei, iar altuia îi lăsase doar o fotografie veche. Casa urma să-mi revină mie, nepotul cel mare, cu condiția să nu o vând niciodată și să am grijă de grădina cu trandafiri. În acel moment, am simțit cum toată greutatea familiei apasă pe umerii mei.

— Nu e corect! a țipat Viorel. Eu am muncit aici, eu am adus lemnele iarna trecută!

Mama a ridicat privirea spre el, cu ochii roșii de plâns:
— Ai venit doar când ai avut nevoie de bani, Viorel. Pe mama ai uitat-o ani întregi.

În mintea mea răsunau cuvintele bunicii din ultima vizită:
„Să nu mă uitați, dragii mei. Casa asta a fost mereu plină de râsete când erați mici.”

Dar râsetele dispăruseră demult. Tata plecase în Italia la muncă și nu mai dăduse niciun semn de ani buni. Mama lucra două schimburi la spital și venea acasă doar ca să doarmă câteva ore. Eu eram prins între facultate și joburi mărunte, iar sora mea, Ana, se mutase la București și nu mai răspundea la telefon.

Bunica rămăsese singură cu amintirile și cu televizorul vechi care bâzâia mereu pe același post. Vecinii îi mai aduceau pâine sau lapte, dar noi… noi uitasem de ea.

— De ce nu ne-a spus nimic? am întrebat încet.

Mătușa Lenuța s-a uitat la mine cu ochii umflați:
— A încercat. Dar fiecare avea altceva de făcut. Eu aveam grijă de copii, tu erai mereu ocupat…

Mi-am amintit ultima dată când am trecut pe la ea. Era vară și grădina era plină de flori. Bunica stătea pe bancă și privea spre drum.
— Nu vrei să intri la o cafea? m-a întrebat atunci.
— Nu pot, bunico, mă grăbesc la examen.

A zâmbit trist și mi-a făcut cu mâna. Atunci nu mi-am dat seama că era ultima dată când o vedeam vie.

Acum, în sufrageria rece, rudele se certau pe moștenire ca niște străini. Niciunul nu vorbea despre dorul de bunica sau despre cum îi plăcea să facă plăcintă cu mere pentru noi toți.

— Dacă ai fi venit mai des, poate nu se simțea atât de singură! a izbucnit mama către mine.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Toți aveam scuze: serviciu, copii, lipsa banilor. Dar niciunul nu avusese timp pentru ea.

Testamentul era clar: casa rămânea în familie doar dacă aveam grijă de grădină și nu o vindeam. Unchiul Viorel a început să amenințe că va contesta actul în instanță.

— Nu poți să iei totul! E nedrept!

Am privit spre fereastră. Afară ningea liniștit peste trandafirii uscați ai bunicii. Mi-am dat seama că nu casa era importantă, ci faptul că pierdusem ceva mult mai valoros: timpul petrecut împreună.

În zilele următoare, am mers zilnic la casa bunicii. Am curățat grădina, am aprins focul în sobă și am pus pe masă poza ei preferată cu toată familia adunată la masă de Crăciun. Am simțit că doar așa pot să-mi cer iertare.

Dar liniștea apăsătoare nu dispăruse. Familia era mai dezbinată ca niciodată. Mama nu mai vorbea cu Viorel, iar Ana nici nu a venit la parastas.

Într-o seară, stând singur în bucătăria bunicii, am găsit un jurnal vechi. Pe prima pagină scria: „Sper ca într-o zi să vă aduceți aminte de mine nu pentru ce v-am lăsat, ci pentru ce v-am învățat.”

Am plâns atunci cum nu plânsesem niciodată. Mi-am dat seama că moștenirea adevărată nu era casa sau banii, ci dragostea și răbdarea pe care bunica le-a avut pentru noi toți.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi își dau seama prea târziu cât valorează timpul petrecut cu cei dragi? Și dacă ne putem ierta vreodată pentru că i-am uitat?