Ultima dorință a soțului meu m-a sfâșiat: totul a mers către o străină

— Nu se poate, nu se poate… am repetat în șoaptă, cu mâinile tremurânde, privind la avocatul care-mi întindea testamentul. În camera mică, cu miros de hârtie veche și cafea rece, timpul părea că s-a oprit. Doru, soțul meu de douăzeci și trei de ani, murise acum două săptămâni, răpus de un infarct pe neașteptate. Încă îi simțeam parfumul pe perna lui, încă îi auzeam pașii în hol, iar acum, tot ce-mi rămăsese era o foaie de hârtie și un gol imens în suflet.

— Doamnă Ionescu, îmi pare rău, dar acesta este testamentul. Totul merge către doamna Raluca Munteanu, a spus avocatul, evitându-mi privirea.

— Cine este Raluca Munteanu? am izbucnit, cu vocea spartă. Nu am auzit niciodată acest nume!

Avocatul a dat din umeri, iar eu am simțit cum lumea mea se destramă. Am ieșit pe stradă fără să știu unde merg. Ploua mărunt, iar picăturile reci mi se prelingeau pe față, amestecându-se cu lacrimile. Oamenii treceau grăbiți pe lângă mine, indiferenți la drama mea. M-am oprit pe o bancă și am privit în gol. Cum a putut Doru să-mi facă asta? Am fost împreună din liceu, am crescut-o pe fiica noastră, Ana, am trecut prin sărăcie, prin boală, prin toate greutățile vieții. Și totuși…

Când am ajuns acasă, Ana mă aștepta în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Ce a zis avocatul?

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spun că tatăl ei ne-a lăsat fără nimic?

— Nimic important, am mințit. Doar niște hârtii…

Noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am perpelit în pat, răsucind în minte fiecare moment din viața noastră împreună. Oare când a început să se schimbe Doru? Era mereu atent cu mine, dar în ultimii ani părea tot mai absent. Îmi spunea că are mult de lucru la birou, că e stresat. Nu am bănuit niciodată nimic.

A doua zi, am început să caut. Am răscolit sertarele lui Doru, i-am verificat telefonul vechi, am citit fiecare mesaj, fiecare e-mail. Nimic suspect. Am găsit doar o fotografie veche cu el și un grup de colegi de la serviciu. Pe spate scria: „La mulți ani, Raluca!”

Inima mi-a tresărit. Am căutat-o pe Facebook pe Raluca Munteanu. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu ochi verzi și zâmbet larg. Avea poze din vacanțe exotice și multe comentarii de la prieteni. Am simțit un val de furie și gelozie. Cine era ea pentru Doru?

Am sunat-o fără să mă gândesc prea mult.

— Alo? a răspuns o voce caldă.

— Bună ziua… mă scuzați că deranjez… Sunt Maria Ionescu… soția lui Doru Ionescu.

O tăcere grea s-a lăsat la celălalt capăt.

— Îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră… a spus ea încet.

— Vreau să ne vedem. Trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Când a intrat Raluca, m-am ridicat instinctiv în picioare. Era elegantă, sigură pe ea, dar ochii îi trădau o tristețe adâncă.

— De ce? am întrebat direct, fără să mai pot stăpâni lacrimile. De ce ți-a lăsat Doru totul?

Raluca a oftat și a privit pe fereastră.

— Nu am fost niciodată amanții lui Doru, dacă asta crezi… Ne-am cunoscut acum zece ani, când el m-a ajutat să trec peste o perioadă grea. Eram bolnavă de cancer și nu aveam bani pentru tratament. Doru a făcut tot posibilul să mă ajute fără ca familia lui să afle…

Am simțit cum mi se rupe inima din nou. Doru nu mi-a spus niciodată nimic despre asta.

— Dar de ce nu mi-a spus? De ce nu a avut încredere în mine?

Raluca a zâmbit trist.

— Pentru că nu voia să vă îngrijoreze. Știa cât de mult îl iubiți și cât de greu v-ar fi fost să acceptați că ajută o altă femeie…

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat între furie și recunoștință. Pe drum spre casă, m-am gândit la toate momentele în care Doru părea absent sau îngândurat. Poate că nu era vorba despre o trădare fizică, ci despre o povară pe care nu a vrut să mi-o împartă.

Când i-am povestit Anei totul, a izbucnit în plâns.

— Tatăl meu nu ar fi făcut niciodată ceva rău… Dar de ce nu ne-a spus?

Nu am avut răspunsuri pentru ea. În zilele care au urmat, rudele au început să bârfească: „Vezi? Niciodată nu știi cu cine trăiești!”, „Săraca Maria, uite cum a pățit…” Am simțit rușinea ca pe o povară grea pe umeri. Prietenele mă priveau cu milă sau curiozitate bolnavă.

Au trecut luni până când am reușit să accept adevărul. Raluca mi-a propus să împărțim moștenirea – nu avea nevoie de tot ce-i lăsase Doru. Am refuzat la început, din orgoliu și durere. Dar Ana avea nevoie de bani pentru facultate și eu nu aveam alt venit.

Într-o seară, stând singură la masa din bucătărie, am privit fotografia noastră de la nuntă. Doru zâmbea larg, ținându-mă de mână. Oare chiar ne-am iubit? Sau totul a fost doar o iluzie?

Viața merge înainte, dar rana rămâne deschisă. Am învățat că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne pot răni fără să-și dea seama. Și că adevărul doare mai tare decât orice minciună.

Mă întreb uneori: dacă ai fi fost sincer cu mine, Doru, oare aș fi putut să te iert? Sau adevărul ne-ar fi despărțit oricum? Ce credeți voi – e mai bine să știm totul sau unele secrete trebuie să rămână ascunse?