Ultima îmbrățișare: Povestea despărțirii de a doua mea mamă

— Nu mai avem mult timp, Irina. Trebuie să te pregătești, mi-a spus asistenta cu o voce joasă, aproape șoptită, în timp ce priveam fix la ușa salonului 203. Ploua cu găleata afară, iar înăuntru, timpul părea să curgă altfel, ca și cum fiecare secundă era o picătură grea care se scurgea pe podeaua rece a spitalului. Mâinile îmi tremurau și nu știam dacă de frig sau de teamă.

— Nu vreau să intru încă, am șoptit. Nu sunt pregătită să-i spun adio.

— Nimeni nu e, draga mea, dar uneori nu avem de ales.

Am tras aer adânc în piept și am pășit în salon. Lângă patul metalic, cu cearșafuri albe și miros de dezinfectant, stătea Maria — femeia care mi-a fost ca o a doua mamă după ce pe mama mea am pierdut-o într-un accident de mașină când aveam doar șaisprezece ani. Maria era vecina noastră din blocul vechi din Pitești, cea care mă lua de mână când tata nu știa cum să mă aline și mă învăța să gătesc sau să cos nasturi.

Când am venit la București la facultate, Maria m-a primit în garsoniera ei mică din Drumul Taberei. „Nu poți să te descurci singură într-un oraș atât de mare, Irina. Hai la mine până-ți găsești ceva”, mi-a spus atunci. Și așa au trecut anii: eu cu examenele mele, ea cu grijile ei, dar mereu împreună la masă, împărțind pâinea și poveștile.

Acum, Maria era întinsă pe pat, cu ochii închiși și respirația grea. Am luat-o de mână și am simțit cât de firavă devenise. Am încercat să-i spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Irina… ești tu? a murmurat ea, deschizând ochii pentru o clipă.

— Da, mamă Maria, sunt aici.

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat… Și să nu te temi să ceri ajutorul oamenilor buni.

Am început să plâng în hohote. M-am simțit din nou copilul speriat care își pierduse mama adevărată. De ce trebuia să trec iar prin asta? De ce oamenii buni pleacă mereu primii?

După câteva ore, Maria s-a stins liniștită. Am rămas lângă patul ei până dimineața, incapabilă să mă mișc sau să gândesc limpede. În minte îmi răsunau certurile noastre din ultimul an: eu voiam să mă mut singură, ea insista că nu sunt pregătită; eu îi reproșam că mă sufocă cu grija ei, ea îmi răspundea că nu știe altfel să iubească.

Îmi amintesc ultima noastră ceartă: „Irina, dacă pleci acum, nu mai ai pe nimeni aici!” „Ba da, am pe mine însămi!” i-am strigat atunci și am trântit ușa. N-am vorbit două luni după aceea. Când m-am întors, era deja bolnavă.

La înmormântare au venit doar câțiva vecini și două colege de la serviciu. Tata nu a putut veni — era plecat la muncă în Italia și nu a prins avionul. Am simțit că tot universul meu se prăbușește: mama biologică nu mai era, tata era departe, iar Maria — singura care-mi ținuse loc de familie — dispăruse și ea.

După slujbă, am rămas singură în apartamentul Mariei. Am deschis dulapul ei și am găsit o cutie veche cu scrisori: erau toate bilețelele mele din liceu, felicitările de ziua ei scrise stângaci și chiar și prima mea poezie publicată în revista școlii. Am plâns ore întregi citind fiecare rând.

În zilele următoare am încercat să-mi reiau viața: serviciu, cumpărături, facturi. Dar totul părea lipsit de sens fără cineva care să mă întrebe dacă am mâncat sau dacă mi-e frig. Prietenele mele mă sunau din când în când, dar nimeni nu putea umple golul lăsat de Maria.

Într-o seară, am primit un telefon de la tata: „Irina, știu că e greu… Dar trebuie să mergi mai departe.”

— Cum? Cum să merg mai departe când simt că nu mai am pe nimeni?

— Ai pe tine însăți și ai tot ce te-au învățat ele două. Fii puternică pentru ele.

Am închis telefonul și m-am uitat pe geam la luminile orașului. Mi-am dat seama că Maria avea dreptate: nu trebuie să uit niciodată cine sunt și de unde am plecat. Poate că nu mai am o mamă sau o a doua mamă lângă mine, dar am amintirile lor și tot ce m-au învățat despre bunătate și curaj.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi avem norocul să întâlnim o „a doua mamă” care să ne țină loc de familie atunci când viața ne lasă goi? Și dacă da… știm oare să le mulțumim la timp? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre oamenii aceștia care ne salvează fără să ceară nimic în schimb.