Ultima picătură: Când soțul meu a dat banii noștri deoparte fără să mă întrebe

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Lucian stătea în fața mea, cu ochii în pământ. Era trecut de ora zece seara, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, liniștea era spartă doar de bătăile inimii mele și de sunetul ploii care lovea geamul.

Nu era prima dată când Lucian lua decizii fără să mă consulte, dar de data asta era altceva. Era vorba despre ultimii noștri bani, economisiți cu greu în ultimele luni, după ce firma la care lucram ca secretară îmi redusese programul la jumătate. El lucra la o vulcanizare, dar banii abia ne ajungeau de la o lună la alta. Tot ce aveam pus deoparte erau 2.000 de lei, bani de chirie și facturi pentru luna următoare.

— E vorba de Doru, mi-a spus el, ridicând privirea. Are nevoie urgentă, altfel îl dau afară din casă. Mi-a promis că ne dă banii înapoi până la sfârșitul lunii.

Am simțit cum mă sufoc. Doru era prietenul lui din copilărie, dar și un om care nu-și ținuse niciodată promisiunile. Îmi aminteam de fiecare dată când Lucian îl ajutase, iar noi rămăseserăm cu datorii sau fără bani de mâncare.

— Și noi ce facem dacă nu ne dă banii? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— O să se descurce, a zis Lucian, dar vocea lui nu avea nicio siguranță.

Am ieșit din bucătărie, trântind ușa, și m-am prăbușit pe pat. Mă simțeam trădată, neputincioasă, furioasă. În mintea mea, toate sacrificiile făcute împreună se spulberau. Îmi aminteam cum renunțasem la haine noi, la ieșiri cu prietenele, la orice mică bucurie, doar ca să avem un viitor mai sigur. Iar acum, totul fusese dat pe mâna unui om care nu ne datora nimic.

A doua zi, am mers la muncă cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Mariana, m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, iar ea a clătinat din cap: — Nu e corect, Ana. Trebuie să-i spui clar că nu mai poți continua așa.

M-am întors acasă hotărâtă să am o discuție serioasă cu Lucian. L-am găsit pe canapea, cu privirea pierdută în televizor.

— Lucian, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu teama că mâine nu vom avea ce pune pe masă pentru că tu iei decizii fără mine. Suntem o familie, nu suntem doi străini care împart aceeași casă.

El a tăcut. Am văzut în ochii lui regretul, dar și neputința. — Îmi pare rău, Ana. Am vrut doar să-l ajut. Știu că nu e o scuză, dar nu am vrut să te rănesc.

— Dar m-ai rănit. Și nu e prima dată. Nu mai pot să trăiesc așa, cu inima strânsă de fiecare dată când sună telefonul sau când văd că dispar bani din cont.

Au urmat zile de tăcere între noi. Fiecare își vedea de treabă, evitând privirile celuilalt. Între timp, Doru nu dădea niciun semn. Facturile începeau să se adune, iar proprietarul ne-a sunat să ne întrebe când plătim chiria. Am simțit cum presiunea crește cu fiecare zi care trecea.

Într-o seară, Lucian a venit acasă mai devreme. Avea ochii roșii și părea că nu dormise de zile întregi. — Am fost la Doru. Nu are de unde să ne dea banii. A zis că încearcă să facă rost, dar nu știe când.

Am simțit că mi se rupe ceva în suflet. — Și acum ce facem? am întrebat, aproape șoptit.

— Nu știu, Ana. Poate ar trebui să cerem ajutor de la părinții tăi.

— Nu! am spus hotărâtă. Nu vreau să le spun că suntem iar în impas din cauza ta. M-am săturat să fiu eu cea care salvează mereu situația.

În acea noapte, am stat trează, gândindu-mă la toate opțiunile. Să plec? Să rămân și să încerc să repar ce se mai poate? Să accept că omul pe care l-am iubit nu va fi niciodată partenerul de care am nevoie?

A doua zi, am făcut bagajul. Nu aveam unde să mă duc, dar am simțit că trebuie să plec, măcar pentru câteva zile. I-am lăsat lui Lucian un bilet: „Am nevoie de timp să mă gândesc. Nu mai pot să trăiesc cu frica și nesiguranța. Dacă vrei să fim o familie, trebuie să înveți să mă respecți și să mă incluzi în deciziile tale.”

Am mers la sora mea, Laura, care m-a primit cu brațele deschise. Am plâns ore întregi, iar ea m-a ascultat fără să mă judece. — Ana, nu ești singură. Poate că e timpul să te gândești la tine, nu doar la el.

Zilele au trecut greu. Lucian mi-a trimis mesaje, mi-a spus că îi pare rău, că vrea să repare lucrurile. Dar eu nu mai știam dacă pot să am încredere în el. Mă simțeam sfâșiată între dragostea pe care încă o simțeam și dorința de a avea o viață liniștită, fără griji și trădări.

După o săptămână, am acceptat să ne întâlnim. Ne-am văzut într-o cafenea mică, departe de ochii cunoscuților. Lucian părea schimbat, mai abătut ca niciodată.

— Ana, știu că am greșit. Nu merit să mă ierți, dar vreau să încerc să fiu omul de care ai nevoie. Am vorbit cu Doru, i-am spus că nu mai vreau să am de-a face cu el până nu ne dă banii. Am început să caut un al doilea job. Nu vreau să te pierd.

L-am privit în ochi și am văzut sinceritatea, dar și frica. Frica de a mă pierde. Am simțit că, poate, există o șansă să reconstruim ceva, dar numai dacă el va înțelege că încrederea nu se câștigă ușor.

Am decis să mă întorc acasă, dar cu o condiție: orice decizie, oricât de mică, să fie luată împreună. Am început să mergem la consiliere de cuplu, să învățăm să comunicăm, să ne ascultăm. Nu a fost ușor, dar am simțit că merită să încercăm.

Astăzi, după luni de muncă și discuții, încă nu am recuperat banii de la Doru, dar am început să reconstruim ceea ce am pierdut. Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet, dar știu că am făcut tot ce am putut pentru noi.

Mă întreb adesea: câte șanse merită cineva care te rănește din nou și din nou? Unde tragi linia între iubire și sacrificiu? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu că merit să fiu respectată și ascultată. Voi ce ați fi făcut în locul meu?