Ultima promisiune de pe malul Oltului

— Rareș, nu mai suporta mama să te vadă așa! Ai promis că te lași de prostii, ai uitat?

Vocea mea răsună printre sălciile bătrâne de pe malul Oltului, amestecându-se cu țipătul pescărușilor și cu vuietul apei. Rareș, cu ochii lui verzi, încăpățânați, mă privește sfidător. În mâna stângă strânge o sticlă de bere ieftină, iar în dreapta ține telefonul, butonând absent.

— Nu-mi mai ține predici, Vlad! Nu ești tata! Lasă-mă-n pace, că nu-ți cer nimic!

Îl simt cum se depărtează, pașii lui greoi afundându-se în nisipul fierbinte. Îmi vine să-l strig înapoi, să-l iau în brațe, dar mândria și furia mă țin pe loc. În loc de asta, îi arunc doar un ultim reproș:

— Să nu uiți să o suni pe mama când ajungi acasă! A zis că dacă nu răspunzi iar, vine după tine!

Rareș ridică mâna fără să se întoarcă și face un gest vag, ca și cum ar vrea să spună „lasă-mă”. Apoi dispare printre copaci. Nu știam atunci că acela avea să fie ultimul nostru dialog.

Câteva ore mai târziu, telefonul meu sună insistent. E mama. Vocea ei tremură:

— Vlad… Rareș nu a ajuns acasă. Ai vorbit cu el?

Îngheț. Îmi amintesc de promisiunea lui Rareș și de privirea lui încăpățânată. Fug spre sat, cu inima bubuind în piept. Pe drum, mă întâlnesc cu vecinul nostru, domnul Ilie.

— L-au găsit pe Rareș… la pod. S-a înecat.

Cuvintele lui mă lovesc ca un trăsnet. Nu pot să cred. Mă prăbușesc pe marginea drumului, plângând ca un copil. În minte îmi răsună ultimele noastre cuvinte — reproșuri, furie, promisiuni nerespectate.

La înmormântare, satul întreg e adunat în curtea noastră. Mama nu mai are lacrimi; tata stă cu ochii roșii și privirea pierdută. Vecinii șoptesc: „Era un băiat bun… dar s-a rătăcit.”

După ce toți pleacă, rămân singur lângă mormântul proaspăt. Îmi amintesc copilăria noastră: cum alergam desculți prin iarba udă, cum ne certam pe jucării și ne împăcam la cină. Îmi dau seama că Rareș nu era doar fratele meu — era jumătatea mea rebelă, partea din mine care nu voia să se supună regulilor.

În zilele ce urmează, casa noastră devine un loc al tăcerii apăsătoare. Mama se închide în camera lui Rareș și plânge în șoaptă. Tata încearcă să-și ascundă durerea muncind mai mult pe câmp. Eu… eu mă lupt cu vinovăția. Dacă nu l-aș fi certat? Dacă l-aș fi ascultat mai mult? Dacă i-aș fi spus că îl iubesc?

Oamenii din sat mă privesc cu milă sau cu reproș ascuns. Unii spun că vina e a părinților, că nu l-au ținut din scurt; alții cred că anturajul l-a tras în jos. Dar nimeni nu știe ce era în sufletul lui Rareș — nici măcar eu.

Într-o seară, după ce toată lumea adoarme, intru în camera lui Rareș. Pe birou găsesc un caiet vechi, plin de desene și versuri stângace. Pe ultima pagină scrie: „Poate într-o zi o să mă înțeleagă cineva.” Mă prăbușesc pe patul lui și plâng până dimineața.

Trec luni de zile. Viața merge înainte — oamenii își văd de treabă, copiii râd pe uliță, dar pentru noi timpul s-a oprit. Mama refuză să arunce hainele lui Rareș; tata nu mai vorbește despre el deloc. Eu încerc să-mi găsesc locul — la facultate în Sibiu, printre colegi care nu știu nimic despre povara mea.

Într-o zi, la o petrecere studențească, aud un băiat râzând tare și povestind cum a scăpat de acasă pentru că părinții îl sufocau cu reguli. Mă uit la el și văd în ochii lui aceeași revoltă ca la Rareș. Mă apropii și îi spun:

— Să nu uiți niciodată să le spui celor dragi ce simți. S-ar putea ca mâine să fie prea târziu.

El mă privește mirat, dar zâmbește și dă din cap.

Acum, când mă întorc acasă și trec pe lângă Olt, mă opresc mereu pe mal și privesc apa curgând liniștit, ca și cum ar duce cu ea toate regretele lumii. Îmi aud vocea interioară întrebând:

— Oare câți dintre noi ne pierdem frații sau surorile fără să le spunem ce contează cu adevărat? Oare cât de mult ne costă tăcerile și orgoliile?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească mai des despre iubire și iertare — înainte ca timpul să-i despartă pentru totdeauna.