Ultima Promisiune Făcută Mamei: Între Lacrimi și Speranță la Brașov

— Nu pleca încă, mamă, te rog… vocea mea tremura, aproape înghițită de ploaia care bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din Brașov. Mama zâmbea slab, cu ochii pierduți undeva între prezent și amintiri. Pe noptieră, lângă ceaiul răcit, stătea poza noastră de la mare, dintr-o vară în care încă nu știam ce înseamnă cu adevărat frica.

— Ilinca, dragă, nu mă mai ține cu vorbe. Știi că nu mai am mult… Dar am nevoie să-mi promiți ceva, a șoptit ea, strângându-mi mâna cu ultimele puteri.

M-am uitat la ea, simțind cum mi se rupe sufletul. În camera mică mirosea a medicamente și a ploaie. Din bucătărie se auzea vocea surorii mele, Cristina, certându-se cu tata. De când mama s-a îmbolnăvit, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și reproșuri nerostite.

— Ilinca, vreau să-i aduci pe toți împreună. Să nu rămâneți certați după ce plec eu… Să vă iertați, să fiți din nou o familie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i promit asta? Cristina nu mai vorbea cu tata de luni bune, iar fratele meu, Vlad, nici măcar nu venise la spital. Tata era tot mai absent, pierdut în vinovăție și alcool. Eu eram prinsă între toți, încercând să țin familia pe linia de plutire.

— Îți promit, mamă… am spus, deși nu știam dacă pot să mă țin de cuvânt.

A doua zi dimineață, mama nu mai era. Am rămas singură în camera ei, cu promisiunea atârnând ca o povară pe umerii mei. Cristina a intrat val-vârtej, cu ochii umflați de plâns:

— Tu ai fost preferata ei! Mereu ai avut grijă să fii pe placul tuturor! Eu de ce nu am fost suficientă?

— Cristina, nu e momentul… am încercat să-i spun, dar ea a trântit ușa și a fugit pe scări.

Tata stătea pe balcon, cu o sticlă de vin ieftin în mână. Nu m-a privit când am ieșit la el.

— Tată…

— Lasă-mă în pace, Ilinca. N-am fost un tată bun. Nici soț n-am fost… Ce rost are să mai vorbim?

Am simțit că mă sufoc. În ziua înmormântării, Vlad a apărut pe neașteptate. Avea ochii roșii și barba neîngrijită.

— N-am putut să vin mai devreme… Nu știam dacă pot să o văd așa…

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. În jurul nostru, rudele șușoteau:

— Uite-i pe copiii Mariei… S-au certat de când s-a îmbolnăvit ea…

După slujbă, am încercat să-i adun pe toți la masă. Cristina a refuzat să stea lângă tata. Vlad s-a ridicat după cinci minute și a plecat afară să fumeze. Eu am rămas singură la masă, cu farfuria neatinsă și promisiunea făcută mamei răsunând în minte.

Seara târziu, am găsit-o pe Cristina pe banca din fața blocului.

— Nu pot să-l iert pe tata pentru tot ce ne-a făcut… Pentru cum a țipat la noi când eram mici, pentru cum a lipsit mereu…

— Știu… Dar mama ar fi vrut să încercăm. Nu pentru el, ci pentru noi. Să nu rămânem fiecare cu durerea lui…

Cristina a început să plângă în hohote.

— Mi-e dor de ea… Mi-e frică să rămân singură…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. În zilele următoare am vorbit cu Vlad și l-am convins să vină acasă pentru câteva zile. Tata a încercat să vorbească cu noi, dar fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre trecut.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Vlad și tata despre banii cheltuiți pe băutură, am izbucnit:

— Gata! Ajunge! Mama a murit și noi tot ne urâm! Pentru ce? Pentru niște greșeli vechi? Pentru orgolii?

Toți au tăcut. Am simțit că e momentul să spun ce mă apăsa:

— Eu i-am promis mamei că o să ne iertăm. Că o să fim din nou o familie. Dar nu pot singură! Voi vreți asta?

Cristina s-a uitat la mine lung. Vlad a oftat adânc. Tata a început să plângă pentru prima dată de când murise mama.

— Îmi pare rău… pentru tot… a spus el printre lacrimi.

A fost prima dată când am simțit că poate există speranță. Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Au urmat luni de discuții grele, de terapie de familie și de încercări eșuate de a ne apropia din nou. Dar încet-încet am început să ne ascultăm unii pe alții fără să judecăm.

Acum, după un an, ne întâlnim la cimitir în fiecare lună și aprindem o lumânare pentru mama. Uneori râdem împreună, alteori plângem. Dar suntem acolo — împreună.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a durerilor vechi? Oare cât de greu este să ierți cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?