Ultima șansă la fericire: Povestea mea la 68 de ani

— Nu se poate, mamă! Ai 68 de ani! Ce vrei să dovedești? Glasul fiicei mele vitrege, Irina, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar cum să-i explic că, după o viață întreagă de așteptare, inima mea nu mai putea suporta golul?

— Nu vreau să dovedesc nimic, Irina. Vreau doar să fiu mamă. Să simt și eu ce înseamnă să ții un copil în brațe, să-i simți respirația caldă pe piele.

Irina a oftat adânc și s-a uitat spre geam, evitându-mi privirea. Știam că nu mă va înțelege. Nici ea, nici restul familiei. Pentru ei eram doar „bătrâna care nu-și acceptă vârsta”. Pentru mine însă, eram femeia care refuzase să renunțe la visul ei.

Am crescut într-un sat mic din Botoșani, unde femeile se măritau devreme și făceau copii unul după altul. Eu am fost mereu „fata ciudată”, cea care citea prea mult și visa la altceva. M-am măritat târziu, la 35 de ani, cu Gheorghe — un bărbat blând, dar marcat de pierderea primei soții. Irina era deja adolescentă când am intrat în viața lor. Am încercat să fiu o mamă bună pentru ea, dar mereu am simțit că lipsește ceva. Că undeva, în adâncul sufletului meu, există un gol pe care nimeni nu-l poate umple.

Anii au trecut. Am încercat să rămân însărcinată de nenumărate ori. Medici, tratamente, rugăciuni. Nimic nu a funcționat. La 45 de ani mi s-a spus clar: „Nu veți putea avea niciodată copii.” Am plâns zile întregi. Gheorghe m-a ținut în brațe și mi-a spus că mă iubește oricum. Dar el s-a stins acum zece ani, iar eu am rămas singură cu dorința mea neîmplinită.

Când am auzit la televizor despre fertilizarea in vitro și despre femei care au reușit să devină mame la vârste înaintate, ceva s-a aprins în mine. Am început să caut informații, să citesc povești asemănătoare. Toți medicii din România mi-au spus că e imposibil. „La vârsta dumneavoastră? E riscant! Gândiți-vă la sănătate!” Dar eu nu mai aveam nimic de pierdut.

Am vândut o bucată de pământ moștenită de la părinți și am plecat la București. Acolo am găsit o clinică privată unde doctorița Stoica m-a privit lung și mi-a spus:

— Doamnă Viorica, e o nebunie… dar dacă sunteți hotărâtă, vă ajutăm.

Au urmat luni întregi de analize, injecții dureroase și nopți nedormite. În fiecare dimineață mă trezeam cu teama că nu voi reuși. Îmi spuneam mereu: „Dacă nu acum, atunci niciodată.”

Când testul a ieșit pozitiv, am izbucnit în plâns în mijlocul clinicii. O asistentă m-a îmbrățișat și mi-a șoptit la ureche:

— Sunteți mai curajoasă decât toate femeile pe care le-am cunoscut.

Sarcina a fost grea. Corpul meu obosit protesta la fiecare pas. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „S-a smintit Viorica! La vârsta ei… ce-o să facă cu un copil?” Irina venea tot mai rar pe la mine. Când venea, aducea doar reproșuri:

— O să ne faci de râs! Ce-o să zică lumea? Cine o să crească copilul dacă ți se întâmplă ceva?

— O să-l cresc eu! am răspuns printre lacrimi. O să-i dau tot ce n-am avut eu niciodată.

În noaptea în care am născut, spitalul era aproape gol. Doar o moașă tânără mi-a ținut mâna și mi-a spus:

— Aveți putere în dumneavoastră cât pentru zece vieți.

Când am auzit primul plânset al fetiței mele, Ana-Maria, am simțit că tot universul s-a oprit pentru o clipă. Am ținut-o la piept și am plâns împreună cu ea — lacrimi de fericire, de eliberare, de recunoștință.

Acum stau în camera micuță, cu Ana-Maria dormind liniștită lângă mine. Încerc să nu mă gândesc la viitor — la zilele grele care vor veni, la privirile piezișe ale vecinilor sau la vorbele grele ale Irinei. Mă gândesc doar la prezent: la zâmbetul Anei-Maria, la mirosul ei dulceag și la faptul că, în sfârșit, nu mai sunt singură.

Poate că lumea mă judecă. Poate că nu voi apuca să-mi văd fata mare. Dar astăzi sunt fericită — mai fericită decât am fost vreodată.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm visurile până la capăt? Și câți ne lăsăm doborâți de prejudecățile celor din jur?