Ultima vară la București

— Bunica, mama a zis că trebuie să te ducem la azil. Am auzit-o vorbind cu tata aseară, când credea că dorm.

Cuvintele Marei mi-au tăiat respirația. Eram în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită, iar Mara, cu ochii ei mari și sinceri, mă privea de parcă tocmai îmi dăduse vestea că lumea se sfârșește. Am simțit cum îmi tremură mâinile pe cana de ceai. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața fiicei mele, dar niciodată nu crezusem că se va ajunge aici.

— Sigur ai înțeles bine, draga mea? poate doar glumeau… am încercat să zâmbesc, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu glumeau, bunico. Mama plângea. Tata zicea că nu mai au loc și că tu meriți „îngrijire specializată”.

Am rămas tăcută, cu ochii închiși. În minte mi-au venit toate sacrificiile făcute pentru Ana, fiica mea: nopțile nedormite când era bolnavă, banii strânși cu greu pentru facultatea ei, casa vândută la țară ca să-i pot ajuta pe ea și pe soțul ei să-și ia apartament în București. Acum stăteam într-o garsonieră nouă, luminoasă, dar singură și străină de tot ce fusese odată „acasă”.

În seara aceea, Ana a venit să mă vadă. A intrat grăbită, cu telefonul la ureche și ochii roșii de oboseală.

— Mamă, trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. Mara are nevoie de camera ei, noi muncim amândoi până târziu… Nu e vorba că nu te iubim, dar nu mai putem. Ești tot mai uitucă, ai nevoie de cineva care să fie mereu cu tine.

— Uitucă? Ana, am 68 de ani, nu 90! Am grijă de Mara zilnic, gătesc, fac piața… Ce vrei să spui cu „nu mai putem”?

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar de tine! E vorba de noi toți! Tata nu mai are răbdare, eu sunt mereu stresată… Și tu meriți mai mult decât să stai aici ca o povară.

Cuvântul „povară” a căzut greu între noi. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat încet și am privit-o drept în ochi.

— Dacă eu sunt o povară pentru tine, spune-mi direct. Nu-mi da lecții despre ce merit sau nu merit.

Ana a început să plângă. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Ți-am dat tot ce am avut mai bun. Ți-am dat casa mea, tinerețea mea, sănătatea mea. Acum vrei să mă trimiți printre străini?

— Mamă… nu vreau să te rănesc. Dar nu mai știm ce să facem.

A doua zi dimineață am ieșit în parc cu Mara. Ea m-a luat de mână și mi-a spus:

— Bunico, dacă te duci la azil, eu nu mai vorbesc cu mama niciodată!

Am zâmbit trist.

— Nu e vina mamei tale, puiule. Uneori oamenii mari uită cât de mult contează familia.

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la ce urma să se întâmple cu mine. Prietenele mele din bloc vorbeau mereu despre copii plecați în străinătate sau despre bătrâni lăsați singuri. Pe scara blocului, doamna Stanciu îmi spunea mereu:

— Să nu te lași dusă la azil! Acolo mori cu zilele!

Dar ce puteam face? Nu voiam să fiu o povară pentru Ana, dar nici nu voiam să-mi petrec ultimii ani printre străini.

Într-o seară am primit vizita fratelui meu, Ionel. El locuia la Ploiești și venea rar la București.

— Ioana, nu te lăsa! Dacă te duce Ana la azil, vin eu și te iau la mine! N-ai muncit o viață întreagă ca să ajungi acolo!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit pentru prima dată înțeleasă.

— Ionel, nu vreau să fiu o povară pentru nimeni…

— Nu ești o povară! Ești sora mea! Și dacă Ana nu vede asta, e problema ei!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toți anii petrecuți împreună cu Ana: cum îi citeam povești când era mică, cum îi făceam plăcinta preferată de mere în fiecare duminică… Cum am renunțat la tot pentru ea.

A doua zi am chemat-o pe Ana la mine.

— Ana, vreau să vorbim serios. Dacă simți că nu mai poți avea grijă de mine, spune-mi direct. Dar vreau să știi că eu încă pot avea grijă de mine. Și dacă vreodată voi avea nevoie de ajutor, voi fi prima care îți va cere asta. Dar până atunci… lasă-mă să trăiesc demn.

Ana a izbucnit din nou în lacrimi.

— Iartă-mă, mamă! Sunt atât de obosită… M-am simțit copleșită și am crezut că așa e cel mai bine pentru toți…

Am îmbrățișat-o strâns.

— Nu vreau decât să fim împreună cât încă putem. Să nu uităm ce înseamnă familia.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Ana a început să mă privească altfel; uneori vine și stăm împreună la cafea fără să spunem nimic. Mara mă întreabă zilnic dacă sunt bine și îmi aduce flori din parc.

Dar rana rămâne acolo. Știu că într-o zi poate va veni momentul când chiar nu voi mai putea avea grijă de mine. Dar până atunci vreau să trăiesc demn și liber.

Mă întreb uneori: oare cât valorează o mamă pentru copilul ei atunci când devine bătrână? Oare ne pierdem valoarea odată cu anii sau doar uităm să ne privim unii pe alții cu dragoste?