Ultimatumul Anei: O căsnicie sfâșiată de minciuni și datorii

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc în minciună! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu Mara plângând în brațele mele și cu inima bătându-mi nebunește în piept. Era trecut de miezul nopții, iar el tocmai își aruncase cheile pe masă, cu privirea aceea rece pe care o cunoscusem prea bine în ultimele luni.

— Ana, nu începe iar! Nu vezi că sunt obosit? a răspuns el, fără să mă privească. S-a dus direct la frigider, a scos o bere și s-a așezat la masă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu mai eram soția lui Vlad. Eram doar o femeie disperată, care încerca să-și salveze copilul de la sărăcie și sufletul de la prăbușire. Totul a început cu un mesaj găsit întâmplător pe telefonul lui. O altă femeie. O altă viață. Dar adevărata lovitură a venit când am descoperit că Vlad nu doar mă înșela, ci și ascundea bani. Bani pe care îi câștigase din afacerea lui cu materiale de construcții, bani care ar fi trebuit să ne asigure viitorul.

— Vlad, unde sunt banii? De ce nu mai avem nimic în cont? De ce nu plătim rata la apartament de două luni?

A ridicat din umeri, fără să clipească.

— Afacerea merge prost. Ce vrei să fac? Să scot bani din piatră seacă?

Dar eu știam adevărul. Îl văzusem cum transfera sume mari în conturi pe numele surorii lui, Irina. Îl auzisem vorbind la telefon despre „investiții” și „asigurări”. Când l-am confruntat, a râs în fața mea.

— Ești paranoică, Ana. Toate femeile sunteți la fel.

În acea noapte, Vlad a plecat. A luat cu el doar un rucsac și promisiunea că „va reveni când se liniștesc apele”. Nu s-a mai întors niciodată. Am rămas singură cu Mara, o fetiță de nici șase luni, și cu un munte de datorii.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Facturile se adunau pe masa din sufragerie ca niște sentințe la moarte. Mâncam pâine cu margarină și beam ceai ieftin. Am încercat să-l sun pe Vlad de zeci de ori. Nu mi-a răspuns niciodată. Irina mi-a spus sec:

— Vlad nu mai locuiește aici. Nu mai insista.

Am mers la avocat. Am depus actele pentru divorț și pentru pensie alimentară. Vlad a apărut la tribunal îmbrăcat elegant, cu un zâmbet ironic pe buze.

— Nu am bani, doamnă judecător. Sunt falit. Afacerea mea a dat faliment.

Am simțit cum mi se rupe sufletul când judecătoarea a decis o pensie alimentară simbolică, pe baza „veniturilor” declarate de Vlad. Știam că minte. Știam că are bani ascunși. Dar nu aveam dovezi suficiente.

— Ana, trebuie să mergi mai departe, mi-a spus mama într-o seară, când plângeam la ea în bucătărie.

— Cum să merg mai departe? Cu ce bani? Cu ce speranță?

Am început să caut orice job. Am lucrat ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier, apoi ca menajeră la o familie bogată din oraș. În fiecare seară ajungeam acasă epuizată, dar Mara mă aștepta cu brațele deschise și cu ochii ei mari și curați.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: urma să fim evacuate dacă nu plăteam restanțele la creditul ipotecar. Am simțit că mă sufoc. Am sunat-o pe Irina:

— Te rog, ajută-mă! Mara e nevinovată! Spune-mi unde sunt banii lui Vlad!

A tăcut câteva secunde.

— Ana, nu pot să te ajut. Vlad mi-a interzis să vorbesc cu tine despre asta.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește din nou. În acea noapte am stat lângă pătuțul Marei și am plâns până dimineața.

Au trecut luni de zile în care am trăit din mila vecinilor și din ajutorul social. Am mers la Protecția Copilului, am depus cereri peste cereri pentru alocații și subvenții. M-am simțit umilită, dar nu aveam altă cale.

Într-o zi, l-am văzut pe Vlad într-un restaurant de lux din centru, râzând cu niște prieteni și conducând o mașină scumpă. M-am dus direct la el.

— Cum poți să dormi noaptea știind că Mara nu are lapte?

A ridicat din umeri.

— Nu e problema mea. Ai vrut divorț? Ai grijă singură de copil!

M-am întors acasă cu sufletul făcut bucăți. În acea seară am scris o postare pe Facebook despre povestea mea. Sute de femei mi-au scris că au trecut prin același coșmar: bărbați care își ascund averile ca să nu plătească pensie alimentară, justiție care îi protejează pe cei puternici și lasă copiii fără viitor.

Am început să lupt nu doar pentru mine și Mara, ci pentru toate mamele singure care sunt umilite de sistem. Am dat interviuri la presă, am participat la proteste pentru schimbarea legii pensiei alimentare.

Astăzi încă mă lupt cu facturile și cu teama zilei de mâine, dar nu mai sunt singură. Mara crește frumos și știe că mama ei nu s-a dat bătută niciodată.

Mă întreb uneori: câte mame trebuie să sufere până când cineva va schimba ceva? Câte vieți trebuie distruse ca să înțelegem cât de mult rău fac minciuna și lăcomia? Poate povestea mea va deschide ochii cuiva…