Ultimul rămas-bun: Între iertare și răni nevindecate

— Nu pot să cred că ai tupeul să mă suni după tot ce ai făcut! am izbucnit, strângând telefonul în palmă de parcă aș fi putut să-l strivesc. Vocea lui Doru, calmă, aproape rugătoare, mi-a răspuns: — Te rog, Ana, nu pentru mine. Vreau doar să-l văd pe Vlad. O singură dată.

Eram în bucătărie, cu mâinile tremurânde de furie și teamă. Pe masă, carnetul de note al lui Vlad stătea deschis la o pagină cu un 7 la matematică. Mă uitam la el și mă gândeam cât de mult a suferit copilul meu din cauza absenței tatălui său. Doru dispăruse din viața noastră acum trei ani, după ce am descoperit a treia aventură a lui cu o colegă de la serviciu. Atunci am simțit că mi se prăbușește lumea. Am rămas singură, cu un copil de crescut și cu o inimă făcută bucăți.

— Nu știu dacă e bine pentru el, am spus printre dinți. — Ai idee cât a plâns după tine? Ai idee cât m-am chinuit să-l fac să creadă că nu e vina lui?

Doru a tăcut o clipă. — Ana, am cancer. Nu mai am mult. Vreau doar să-i spun că-mi pare rău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi adun gândurile. Să-l las să-l vadă pe Vlad? Să-i spun copilului adevărul? Sau să-l protejez de încă o dezamăgire?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit pe geam la blocurile gri și la luminile care se stingeau una câte una. M-am gândit la toate serile în care Vlad mă întreba: „Mami, de ce nu vine tata la serbare?” sau „Mami, crezi că tata mă mai iubește?”

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit devreme. Avea 12 ani, dar ochii lui mari și triști păreau ai unui om mare. — Ce-ai pățit, mami? Pari obosită.

L-am privit și mi-am dat seama că nu pot să-l mint. — Vlad, tatăl tău vrea să te vadă. O singură dată.

A tăcut mult timp. — De ce acum? De ce nu a venit când am avut nevoie de el?

Nu am avut răspunsuri. L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

Câteva zile mai târziu, Doru a venit la noi acasă. Era slab, tras la față, cu ochii adânciți în orbite. Vlad s-a uitat la el ca la un străin. Am stat toți trei în sufragerie, într-o liniște apăsătoare.

— Vlad, a început Doru cu voce stinsă, știu că te-am rănit. Știu că nu pot repara nimic din ce am făcut. Dar vreau să știi că te iubesc și că-mi pare rău.

Vlad s-a uitat la el fără să spună nimic. Eu simțeam cum mă sufoc între dorința de a-l proteja și nevoia de a-i da șansa să-și ia rămas-bun.

— De ce ai plecat? l-a întrebat Vlad într-un final.

Doru a oftat adânc. — Am fost prost. Am crezut că pot avea totul fără să pierd nimic. Dar am pierdut ce era mai important.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Doru a început să plângă în hohote, iar eu am simțit o milă amară pentru omul care odinioară îmi fusese totul.

După ce Doru a plecat, l-am găsit pe Vlad în camera lui, privind pe fereastră.

— Mami, crezi că oamenii chiar se schimbă?

Nu știam ce să-i spun. Poate că unii se schimbă când e prea târziu.

În zilele următoare, Vlad a fost tăcut și retras. La școală a luat primul 10 la matematică după mult timp. Într-o seară m-a întrebat: — Dacă tata moare, o să mă doară mai puțin pentru că nu l-am iertat?

Am plâns din nou împreună.

Câteva luni mai târziu am primit vestea: Doru murise. Vlad nu a vrut să meargă la înmormântare. A scris însă o scrisoare pe care m-a rugat s-o pun în sicriu: „Mi-aș fi dorit să fii altfel.”

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să ne vindecăm fiecare în felul nostru. Uneori mă întreb dacă am făcut bine lăsându-l pe Doru să-și ia rămas-bun sau dacă doar am deschis răni vechi care nu se vor vindeca niciodată.

Oare iertarea aduce liniște sau doar ne ajută să mergem mai departe cu durerea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?