Umbra averii: Lupta pentru viitorul fiului meu

— Nu ai dreptul la nimic din ce-a fost al lui Radu! vocea Luciei, cumnata mea, răsună ca un bici în bucătăria rece, unde abia mai simt mirosul de cafea. Mâinile îmi tremură pe cana de porțelan, iar Vlad, băiatul meu de opt ani, se ascunde după scaun, cu ochii mari și umezi.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era la două săptămâni după înmormântare. Casa noastră, cândva plină de râsete și miros de cozonac, se transformase într-un câmp de bătălie. Lucia și fratele ei mai mic, Paul, veniseră „să mă ajute cu actele”, dar adevărul era altul: voiau să afle tot despre testament. Radu mi-a lăsat totul mie și lui Vlad. O casă mare la marginea Ploieștiului, ceva bani în cont și un teren la țară. Pentru mine era doar o ancoră de supraviețuire, dar pentru ei era trofeul suprem.

— Nu vreau nimic din ce nu mi se cuvine, Lucia. Vreau doar ca Vlad să fie în siguranță, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Siguranță? Cu banii ăștia poți cumpăra orice! Ai grijă ce faci cu averea lui Radu…

A ieșit trântind ușa, iar Paul a rămas câteva clipe privind fix la mine. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era doar invidie în ochii lui, ci ceva mai întunecat — poate ură sau poate disperare.

În următoarele luni, presiunea a crescut. Lucia mă suna aproape zilnic. Ba că are nevoie de bani pentru operația mamei lor, ba că „ar fi corect” să împărțim terenul. Paul a început să vină neanunțat la poartă, sub pretextul că vrea să-l vadă pe Vlad. Într-o seară l-am surprins cotrobăind prin garaj. Când l-am întrebat ce caută, a zâmbit strâmb:

— Doar mă uitam dacă ai grijă de lucrurile lui Radu…

Am început să dorm prost. Mă trezeam la fiecare zgomot, cu inima bătând nebunește. Vlad a devenit tăcut și retras. Nu mai voia să meargă la școală singur și mă întreba mereu dacă „o să fim bine”.

Într-o zi, când îl duceam la școală, m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai vine tata acasă?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i explic unui copil că lumea noastră s-a schimbat pentru totdeauna?

Am încercat să găsesc sprijin la părinții mei din Buzău, dar tata mi-a spus sec:

— Ai grijă ce faci cu averea aia. Oamenii se schimbă când e vorba de bani.

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Tu și Vlad sunteți tot ce contează. Nu-i lăsa să vă facă rău.

Dar răul deja se strecurase printre noi. Într-o după-amiază am găsit poarta deschisă și câinele dispărut. Am sunat la poliție, dar mi-au spus că nu pot face mare lucru fără dovezi. În noaptea aceea am plâns în tăcere lângă patul lui Vlad.

A doua zi am primit o scrisoare anonimă: „Nu meriți nimic din ce-a fost al lui Radu. Pleacă sau vei regreta.”

Am simțit cum mă sufoc de frică și neputință. Am început să evit orice contact cu familia lui Radu. Mergeam cu Vlad doar la școală și înapoi, trăind cu senzația că oricând cineva ne urmărește.

Într-o seară, Lucia a venit iar la poartă. Era beată și țipa:

— Ești o impostoare! Ai pus mâna pe tot! O să vezi tu!

Vecinii au ieșit la ferestre, dar nimeni n-a intervenit. M-am simțit singură ca niciodată.

Într-o dimineață am găsit geamul spart la bucătărie. Vlad plângea speriat:

— Mami, cine vrea să ne facă rău?

Nu mai puteam continua așa. Am mers la avocat și am cerut ordin de restricție împotriva Luciei și a lui Paul. A fost o decizie grea — știam că vor urî și mai mult — dar nu mai aveam de ales.

Procesul a durat luni întregi. Lucia m-a acuzat că l-am manipulat pe Radu să-mi lase totul mie. Paul a adus martori mincinoși care spuneau că eu nu eram o soție bună. Am simțit cum fiecare zi mă stoarce de puteri.

Vlad a început să facă coșmaruri și să se teamă de orice zgomot. Am apelat la un psiholog pentru copii, dar el îmi spunea mereu:

— Vreau doar să fim ca înainte…

Într-o zi, după o audiere obositoare la tribunal, l-am găsit pe Vlad desenând două case: una mare și luminoasă, alta mică și întunecată.

— Asta e casa noastră acum? m-a întrebat el arătând spre cea mică.

Am izbucnit în plâns și l-am strâns tare la piept.

După aproape un an de procese și amenințări, judecătorul a decis: averea rămâne mie și lui Vlad. Lucia și Paul au primit doar câteva obiecte personale ale lui Radu.

Dar liniștea nu s-a întors imediat. Încercam să reconstruiesc o viață normală pentru Vlad: îl duceam la fotbal, îi citeam povești seara, îi făceam clătite duminica dimineața. Dar frica rămânea acolo — ca o umbră care nu mă părăsea niciodată.

Uneori mă uit în oglindă și nu mă recunosc: ochii mei sunt obosiți, zâmbetul forțat. Dar când îl văd pe Vlad râzând din nou cu prietenii lui din parc, simt că poate am făcut ceea ce trebuia.

Mă întreb adesea: oare cât de departe trebuie să mergi ca să-ți protejezi copilul? Și cât din tine pierzi pe drum? Poate că nu există răspunsuri simple — dar știu sigur că nicio avere nu valorează cât liniștea sufletului copilului tău.