Umbra datoriilor: Povestea unei mame și a fiului ei pierdut

— Mamă, trebuie să vorbim. E urgent.

Vocea lui Vlad răsuna în receptor, tremurată, ca o frunză bătută de vânt. Eram la coadă la supermarket, cu plasele grele în mâini și gândurile împrăștiate la facturile de acasă. Dar când am auzit tonul acela, am știut că nu era vorba de nimic obișnuit. Am lăsat totul baltă, am ieșit în grabă și am pornit spre casă, cu inima bătându-mi nebunește.

Ne-am întâlnit în bucătărie, acolo unde, cu ani în urmă, îi ungeam pâinea cu gem și îi ștergeam genunchii juliți. Acum, Vlad era un bărbat de 28 de ani, cu ochii roșii și obrajii supți. S-a așezat la masă și a început să-și frământe mâinile.

— Mamă… am făcut o prostie. Am nevoie de ajutorul tău. Nu mai am pe nimeni altcineva.

Mi-am simțit stomacul strâns. — Ce s-a întâmplat?

— Am niște datorii… mari. Trebuie să le plătesc urgent, altfel… nu știu ce se poate întâmpla.

Nu mi-a spus cât de mari erau datoriile, nici cui îi datora bani. Doar că era „urgent” și că „nu mai are pe nimeni”. M-am uitat la el și am văzut copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Am simțit că nu pot să-l las la greu.

A doua zi eram la bancă, semnând hârtii pentru un credit pe cinci ani. 35.000 de lei. Mi-au tremurat mâinile când am primit banii, dar mi-am spus că orice mamă ar face la fel pentru copilul ei.

I-am dat banii lui Vlad în aceeași seară. A plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Promit că o să-ți dau totul înapoi, mamă! O să mă angajez mai bine, o să mă schimb!

Am vrut să-l cred. Am vrut să cred că totul va fi bine.

Dar zilele au trecut și Vlad a început să dispară din ce în ce mai des. Nu răspundea la telefon, nu venea acasă cu zilele. Într-o seară, l-am găsit pe hol, sprijinit de perete, cu privirea pierdută.

— Vlad, ce se întâmplă cu tine? Unde ai fost?

A oftat adânc și a evitat să mă privească în ochi.

— Mamă… nu pot să-ți spun acum. O să fie bine.

Am început să bănuiesc că ceva nu e în regulă. Am vorbit cu prietena lui din liceu, Irina, care mi-a spus cu jumătate de gură:

— Doamnă Maria… Vlad are niște probleme… cu jocurile de noroc. L-am văzut de câteva ori la sala de păcănele din centru.

Mi s-a tăiat respirația. Jocuri de noroc? Toți banii mei… pentru asta?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele când l-am văzut trist sau agitat, la toate minciunile mici pe care le-am trecut cu vederea. Dimineața următoare l-am confruntat direct.

— Vlad, ai jucat banii la păcănele?

A tăcut mult timp, apoi a izbucnit în plâns.

— Nu știu ce-i cu mine, mamă! Nu pot să mă opresc! Am crezut că pot recupera totul… dar am pierdut tot!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toată viața mea muncisem pentru el, pentru ca el să aibă o șansă mai bună decât am avut eu. Și acum… eram datoare vândută la bancă, iar fiul meu era prizonierul propriilor sale slăbiciuni.

Au urmat luni grele. Vlad dispărea des, iar eu primeam telefoane de la recuperatori sau de la prieteni care îl văzuseră cerșind bani prin oraș. Sora mea, Elena, m-a certat aspru:

— Maria, te-ai lăsat manipulată! Trebuia să-l lași să-și rezolve singur problemele!

Dar cum poți să-ți lași copilul să se înece? Cum poți să întorci spatele când vezi că se prăbușește?

Am încercat să-l ajut să caute sprijin psihologic. L-am dus la un centru pentru dependenți de jocuri de noroc din oraș. La început a refuzat.

— Nu sunt nebun! Pot să mă opresc oricând!

Dar după încă o noapte petrecută pe stradă, a acceptat să meargă la terapie. Au fost luni de zile în care am mers împreună la ședințe, am plâns și ne-am certat. Tata lui Vlad nu a vrut să audă nimic despre asta — „E problema voastră!”, mi-a spus sec la telefon.

Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Mamă… nu știu dacă o să pot vreodată să-ți dau banii înapoi. Dar vreau să încerc să fiu un om mai bun.

Nu-mi mai pasau banii. Îmi doream doar ca fiul meu să fie viu și sănătos.

Astăzi încă plătesc ratele la bancă din salariul meu modest de contabilă la o firmă mică din Ploiești. Vlad are un job part-time și merge regulat la terapie. Relația noastră e fragilă — uneori îl privesc și nu știu dacă pot avea din nou încredere în el.

Dar încă sper. Sper că dragostea mea va fi mai puternică decât demonii lui.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Ce puteam face altfel? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?