Umbra din sufletul meu: Mărturia unei mame care a găsit curajul să iasă din iad

— Ana, iar ai uitat să stingi lumina la bucătărie! Ți-am spus de o mie de ori! vocea lui Gabriel a răsunat ca un tunet prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari. M-am oprit din spălat vasele, mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Vlad, băiețelul nostru de trei ani, s-a ascuns după ușa dormitorului, cu ochii mari și umezi.

— Îmi pare rău, Gabriel, am uitat… am spus încet, sperând să nu-l provoc mai tare. Dar știam deja ce urma. Pașii lui grei s-au apropiat de mine, iar palma lui s-a ridicat amenințător. Nu a contat că Vlad era acolo, nu a contat că plângea. Pentru Gabriel, frica era singura limbă pe care o vorbea cu noi.

Ani de zile am trăit așa. La început, am crezut că e vina mea. Că dacă aș fi fost mai atentă, mai bună, mai tăcută, poate nu s-ar fi enervat atât de des. Mama îmi spunea mereu: „Ana, bărbații sunt dificili, trebuie să-i suporți pentru familie.” Tata nu zicea nimic, doar ofta și se uita pe fereastră când veneam la ei cu vânătăi ascunse sub mâneci lungi.

Prietenii mei dispăruseră rând pe rând. Nu aveam voie să ies fără să-i spun lui Gabriel unde mă duc și cu cine mă văd. Telefonul meu era verificat zilnic. Orice mesaj suspect însemna scandal. Am ajuns să mă tem de orice sunet, orice privire, orice atingere.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea liniștit și tot orașul părea adormit, Gabriel a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era nervos, mirosind a alcool și tutun. Vlad se juca pe covor cu mașinuțele lui vechi.

— Ce-ai făcut toată ziua? De ce nu e mâncarea gata? a urlat el, aruncându-și geaca pe jos.

— Am avut grijă de Vlad… am încercat să-i spun calmă.

Nu m-a ascultat. M-a împins spre perete și a început să țipe. Vlad s-a ridicat speriat și a venit între noi.

— Nu o lovi pe mami! a strigat el cu vocea lui subțire.

Pentru o clipă, totul s-a oprit. Gabriel s-a uitat la el ca la un străin. Eu am simțit cum ceva se rupe în mine. Cum pot să-mi las copilul să crească așa? Cum pot să-l învăț că frica e normală?

Noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat lângă Vlad și l-am privit cum doarme, cu obrajii roșii și genele lungi tremurând ușor. M-am gândit la mama mea, la toate femeile din bloc care își ascund suferința după uși închise. M-am gândit la mine, la fata care visa să devină profesoară și să schimbe lumea.

Dimineața, când Gabriel a plecat la muncă, am luat o decizie. Am împachetat câteva haine pentru mine și Vlad într-o geantă veche și am sunat-o pe Irina, singura mea prietenă care nu mă judecase niciodată.

— Irina, nu mai pot. Ajută-mă, te rog! am spus printre lacrimi.

— Vin imediat! mi-a răspuns ea fără să ezite.

Am fugit din apartament ca dintr-o închisoare. Pe scări mi se părea că aud pașii lui Gabriel alergând după noi. Când am ajuns jos și am văzut mașina Irinei, am simțit pentru prima dată după mulți ani că pot respira.

Primele zile la ea au fost grele. Vlad plângea des și mă întreba când mergem acasă la tati. Eu nu știam ce să-i spun. Îmi era frică de ce va urma: dacă Gabriel ne va găsi? Dacă nu voi putea avea grijă de Vlad singură? Dacă lumea mă va judeca?

Am mers la poliție cu inima cât un purice. Ofițerul care m-a primit m-a privit cu neîncredere.

— Sunteți sigură că vreți să depuneți plângere? Știți că e tatăl copilului dumneavoastră…

— Sunt sigură! am spus hotărâtă pentru prima dată în viața mea.

Au urmat luni de procese, vizite la psiholog pentru mine și Vlad, nopți nedormite și telefoane amenințătoare de la Gabriel sau rudele lui. Mama m-a certat:

— Ana, ai distrus familia! Ce-o să zică lumea?

Dar tata mi-a șoptit într-o seară:

— Ai făcut bine, fată dragă. Niciun copil nu trebuie să crească în frică.

Încet-încet am început să mă reconstruiesc. Am găsit un job part-time la o librărie mică din centru. Vlad mergea la grădiniță și începea să zâmbească din nou. Irina mi-a fost alături la fiecare pas.

Într-o zi, când îl duceam pe Vlad de mână prin parc, el s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Mami, acum suntem fericiți?

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Da, puiule… acum suntem liberi.

Mă uit în urmă și mă întreb: câte femei mai trăiesc încă în umbră? Câte mame cred că nu au dreptul la fericire? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da putere cuiva să iasă din întuneric.