Umbra Fratelui Meu: Povestea Unei Fugi din Iubire și Vinovăție

— Cum poți să fii atât de egoistă, Irina? Cum poți să dormi liniștită știind că fratele tău se chinuie și eu mă zbat singură cu toate?

Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă ca un cuțit. Eram în garsoniera mea din București, la două sute de kilometri de casa copilăriei, dar fiecare cuvânt al ei mă lovea ca și cum aș fi fost tot acolo, la masa din bucătăria noastră mică din Focșani. Tremuram, cu telefonul strâns în palmă, încercând să nu plâng. Nu voiam să-i dau satisfacția asta.

— Mamă, nu pot să mă întorc. Am nevoie să trăiesc și eu. Nu sunt responsabilă pentru boala lui Vlad!

— Nu ești responsabilă? Cine să fie, dacă nu tu? Eu am muncit toată viața pentru voi! Tu ai fugit ca o lașă! Să nu uiți niciodată că sângele apă nu se face!

Am închis. Mâinile îmi tremurau. Știam că nu va dura mult până va găsi alt număr de pe care să mă sune sau să-mi scrie. Deja blocasem șapte numere în ultimele două luni. Mesajele ei erau din ce în ce mai dure, uneori aproape de necrezut: „Sper să simți și tu ce simte Vlad! Să nu ai parte de liniște niciodată!” sau „Dumnezeu vede tot! O să plătești pentru nepăsarea ta!”

M-am prăbușit pe pat, cu ochii în tavan. Îmi aminteam perfect ziua când am plecat. Era după banchetul de absolvire. Vlad era întins pe canapea, palid, cu ochii mari și triști. Mama făcea ciorbă și bombănea printre dinți. Tata plecase la muncă în Italia de ani buni și nu mai dădea niciun semn.

— Irina, să nu uiți să-i dai medicamentele lui Vlad la ora 12, mi-a spus mama fără să mă privească.

— Mamă, am întâlnire cu colegii… E ultima dată când ne vedem toți.

— Nu mă interesează! Vlad e mai important decât distracția ta!

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul și am plecat la București, unde fusesem acceptată la facultate. Nu i-am spus mamei decât când eram deja în tren.

Primele luni au fost un amestec de libertate amețitoare și vinovăție paralizantă. M-am angajat ca ospătăriță într-o cafenea ca să-mi pot plăti chiria. În fiecare seară, când ajungeam acasă obosită, citeam mesajele mamei: „Vlad a făcut febră toată noaptea! Unde ești când avem nevoie de tine?” sau „Sper să nu ai niciodată copii, că nu meriți!”

Colega mea de cameră, Roxana, încerca să mă ajute:

— Irina, trebuie să te gândești și la tine! Nu poți trăi viața mamei tale!

Dar cum să nu mă gândesc la Vlad? Îmi aminteam cum îi citeam povești când era mic și bolnav, cum îi aduceam apă sau îi făceam ceaiuri. Dar eram doar o soră, nu o mamă. Mama nu vedea asta.

Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am primit un mesaj nou: „Dacă mor eu, cine are grijă de Vlad? Tu? Niciodată!” Am izbucnit în plâns. Am vrut să-i răspund, dar ce rost avea? Orice spuneam era răstălmăcit.

Am început să merg la psiholog după ce am avut un atac de panică la serviciu. Doamna Cristina m-a privit blând:

— Irina, ai dreptul la viața ta. Nu ești vinovată pentru boala fratelui tău și nici pentru nefericirea mamei tale.

— Dar dacă are dreptate? Dacă sunt egoistă?

— E normal să simți vinovăție, dar nu e sănătoasă când te distruge.

Încet-încet am început să pun limite. Am blocat toate numerele mamei. Am vorbit cu Vlad pe ascuns, pe Facebook:

— Irina, nu te supăra pe mama… E speriată. Și eu mi-aș dori să fii aici, dar știu că trebuie să-ți trăiești viața.

— Vlad, îmi pare rău că te-am lăsat…

— Nu m-ai lăsat. Eu știu că mă iubești.

Cuvintele lui m-au ajutat să respir din nou. Dar mama nu s-a oprit niciodată. Găsea mereu o cale să mă rănească: scrisori lăsate la ușa blocului meu, mesaje trimise prin rude sau chiar postări pe Facebook unde mă făcea „fată nerecunoscătoare”.

Într-o zi, am primit vestea că Vlad a ajuns la spital cu o criză gravă. Am vrut să fug acasă, dar Roxana m-a oprit:

— Irina, dacă te duci acum, o iei de la capăt. Mama ta va profita iar de tine.

Am stat pe loc, cu sufletul sfâșiat. Vlad mi-a scris după câteva zile:

— Sunt mai bine. Ai grijă de tine.

Acum sunt în ultimul an de facultate. Mama încă încearcă să mă facă să mă simt vinovată pentru tot ce merge prost acasă. Dar am început să văd lucrurile altfel: nu sunt responsabilă pentru fericirea nimănui altcuiva decât a mea.

Uneori mă întreb: oare voi putea vreodată să-mi iert mama? Sau pe mine însămi? Poate există familii unde iubirea nu doare atât de tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?