Umbra mamei mele în casa ce trebuia să fie a mea

— Nu ți-ai pus încă perdelele noi? Am zis că arată urât așa, fără nimic la geam! vocea mamei răsună din hol, tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o sentință. Îmi strâng halatul pe mine, încercând să-mi ascund neliniștea. E a treia oară săptămâna asta când vine neanunțată. Mă uit la ceas: 8:15 dimineața, sâmbătă. Miroase a cafea și a reproșuri.

— Mamă, am avut o săptămână grea la serviciu. Nu am avut timp, îi răspund încet, sperând că tonul meu calm va dezamorsa situația.

Dar ea deja inspectează bucătăria, ridică din sprâncene la vasele nespălate, oftează teatral.

— Dacă nu te organizezi, o să ajungi ca mătușa ta Lenuța: singură și cu casa vraiște!

Mă doare comparația. Mereu mă doare. Mătușa Lenuța a fost mereu oaia neagră a familiei, iar eu… eu încerc să nu fiu ca ea. Dar oare nu devin exact ceea ce mama urăște?

Acum zece ani, când mi-a dat cheia casei, am plâns amândouă. Era casa copilăriei mele dintr-un cartier liniștit din Ploiești, cu meri bătrâni în curte și scârțâitul porții pe care îl recunoșteam de la o poștă. „E timpul să ai ceva al tău”, mi-a spus atunci mama, cu ochii umezi. Am crezut-o. Am crezut că e începutul libertății mele.

Dar libertatea nu a venit niciodată. În fiecare colț al casei simt prezența ei: în felul în care trebuie să țin ordinea, în cum trebuie să gătesc sarmalele „ca la mama acasă”, în privirile ei dezaprobatoare când aduc pe cineva nou la masă.

— Tu nu vezi că nu te respectă nimeni dacă nu ții casa lună? îmi spune adesea.

— Mamă, nu mai suntem în anii ’80. Nu mai vine nimeni cu mănuși albe să verifice praful!

— Dar lumea vorbește! Vecinii văd tot!

Mereu vecinii. Mereu gura lumii. M-am săturat să trăiesc după regulile altora, dar nu pot să-i spun asta mamei fără să-i văd ochii plini de lacrimi și dezamăgire.

Într-o seară de toamnă, când frunzele băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare, am încercat să-i spun ce simt.

— Mamă, simt că nu pot respira aici. Că nu e casa mea, ci tot a ta.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet, ca atunci când eram mică și făceam vreo prostie.

— Eu doar vreau să-ți fie bine. Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar să știi că nimeni nu te va iubi ca mine!

Șantajul emoțional mă strivește. Cum să plec? Unde să plec? Salariul meu de profesoară abia îmi ajunge pentru facturi și mâncare. Casa asta e singura mea siguranță. Dar e și temnița mea.

Prietenii mei mă întreabă de ce nu pun limite. De ce nu-i spun mamei să sune înainte să vină. Dar cum să-i explic că mama mea nu știe ce e intimitatea? Că pentru ea dragostea înseamnă control și grijă dusă la extrem?

Într-o zi, am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele.

— Ce cauți acolo?

— Voiam doar să văd dacă ai destule șosete groase pentru iarnă!

Am izbucnit:

— Mamă, am 35 de ani! Lasă-mă să-mi trăiesc viața!

A plecat supărată și n-a mai vorbit cu mine două zile. Am crezut că e începutul unei schimbări. Dar a revenit cu o tavă de plăcinte și cu același aer de stăpână a casei.

Uneori mă întreb dacă nu cumva sunt nedreaptă cu ea. Poate că singurătatea o apasă mai tare decât pe mine. Tata a murit acum cinci ani și de atunci mama s-a agățat de mine ca de o barcă de salvare într-o mare agitată.

— Tu ești tot ce mi-a rămas, îmi spune adesea.

Dar eu? Eu ce sunt? O extensie a vieții ei sau un om cu dreptul la propriile greșeli?

Într-o duminică dimineață, când soarele abia mângâia perdeaua veche (da, tot cea veche), am decis să-i spun adevărul:

— Mamă, am nevoie de spațiu. Am nevoie să simt că aici e casa mea.

A oftat adânc:

— Nu știu cum să fiu altfel. Așa am fost crescută: să am grijă de ai mei.

Am plâns amândouă. Pentru prima dată am simțit că poate mă ascultă cu adevărat.

Dar schimbarea e grea. A doua zi era iar la ușă cu borcane de zacuscă și sfaturi despre cum se spală corect geamurile.

Uneori mă gândesc: oare voi reuși vreodată să fiu liberă în această casă? Sau voi trăi mereu în umbra mamei mele?

Poate că libertatea nu înseamnă ziduri noi sau chei noi la ușă, ci curajul de a-mi spune povestea și de a cere ajutor. Voi ce ați face dacă ați trăi în umbra părinților voștri? Cum găsiți echilibrul între iubire și libertate?