Umbra Mamei-Soacre: Povestea Unei Decizii Grele

— Nu pot să cred că refuzați să-l ajutați pe Cristian! E fratele tău, Vlad! Cum poți fi atât de rece? vocea Valentinăi răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, evita privirea mamei lui, jucându-se nervos cu lingurița.

Eram la masa de duminică, ritualul nostru săptămânal, unde fiecare își aducea grijile și frustrările. Dar azi, totul era altfel. Valentina, soacra mea, tocmai ne spusese că vrea ca Cristian, fratele mai mic al lui Vlad, să vină să locuiască cu noi în București, pentru facultate. Aveam un apartament cu două camere, abia ne descurcam cu ratele și joburile noastre stresante. Dar pentru Valentina, sacrificiul era un dat.

— Mamă, nu avem loc… și nici bani în plus. E greu și pentru noi, încercă Vlad să explice, dar vocea îi era stinsă.

— Nu mă interesează! Eu l-am crescut singură pe Cristian după ce taică-su a murit. Voi aveți tot ce vă trebuie aici! El ce face? Stă la Buzău și pierde vremea cu prietenii? Nu-l vezi că are nevoie de un exemplu?

Am simțit cum mă strânge stomacul. De când mă măritasem cu Vlad, Valentina nu pierduse nicio ocazie să-mi amintească că nu sunt „de-a lor”. Eu, fata de la țară, crescută cu muncă și reguli stricte. Ei, familia „bună” din oraș, cu pretenții și așteptări. Dar niciodată nu m-am simțit mai străină ca acum.

Cristian era mereu răsfățatul casei. La 17 ani, încă nu știa să-și spele singur hainele sau să-și facă un sandviș. Valentina îl protejase de orice greutate, iar acum voia să-l arunce în viața noastră ca pe o responsabilitate firească.

— Vlad, spune-i tu! Nu pot să trăiesc cu încă un adolescent în casă! Avem nevoie de spațiu și liniște. Și dacă rămân însărcinată? Unde o să stea copilul nostru? am izbucnit eu, uitând de politețe.

Valentina s-a ridicat brusc de la masă.

— Așa deci! Copilul meu nu e bun pentru voi! Să știți că nu mai calc pe aici! Să vă văd cum vă descurcați fără mine!

A trântit ușa și a plecat. Vlad a rămas tăcut, cu ochii în farfurie. Eu am simțit un amestec ciudat de vinovăție și ușurare. În sfârșit, liniște.

Dar liniștea n-a durat mult. În zilele următoare, Valentina a început să trimită mesaje lungi și acuzatoare. „Nu vă pasă decât de voi!”, „Cristian o să ajungă pe drumuri din cauza voastră!”, „Voi nu știți ce înseamnă familia!”

Vlad s-a închis în el. Mergea la muncă, venea acasă târziu și nu mai vorbea cu mine decât despre facturi sau cumpărături. Eu încercam să-mi văd de jobul meu la call-center și de micile bucurii: o cafea bună dimineața, o carte citită seara. Dar sentimentul de vinovăție creștea cu fiecare zi.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad plângând în baie. Nu-l mai văzusem niciodată așa.

— Ce facem dacă mama nu ne mai vorbește niciodată? Dacă Cristian chiar ajunge rău? Dacă… dacă am greșit?

L-am îmbrățișat strâns.

— Vlad, nu putem salva pe toată lumea. Avem dreptul la viața noastră. Și eu am frați acasă care se descurcă singuri. Poate că tocmai asta îi lipsește lui Cristian: responsabilitatea.

A doua zi dimineață, am primit un telefon neașteptat. Era Cristian.

— Sorina… pot să vin totuși la voi? Mama zice că nu mă vrea acasă dacă nu mă mut la București…

Mi s-a pus un nod în gât. Copilul ăsta era prins între ambițiile mamei lui și refuzul nostru. Am simțit milă pentru el, dar și furie pe Valentina.

— Cristian, nu e vorba că nu te vrem… dar nu avem loc și nici bani în plus acum. Poate găsim altă soluție: o garsonieră cu chirie mică, poate te ajutăm cu ceva bani la început…

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu știu ce să fac… N-am fost niciodată singur…

— Poate e timpul să încerci. O să fim aproape dacă ai nevoie de noi.

După convorbirea asta, am simțit că am făcut ce era corect. Dar Valentina nu ne-a iertat nici azi. La Crăciun n-a venit la noi; a trimis doar un mesaj sec: „Sper că sunteți fericiți.”

Viața noastră a mers mai departe. Cristian s-a mutat într-o garsonieră modestă și a început să lucreze part-time la un fast-food. A venit uneori la noi la masă; era timid și nesigur pe el, dar încet-încet s-a schimbat.

Eu și Vlad am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare. Că familia nu e doar despre sacrificiu fără limite, ci și despre respectarea propriilor granițe.

Mă întreb adesea: oare am fost egoistă sau doar am avut grijă de mine? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți înainte să ne pierdem pe noi înșine?