Umbra moștenirii: Când dragostea copiilor devine un calcul rece

— Mamă, ai semnat deja actele pentru apartament? Glasul Ioanei răsuna în salonul alb, spart doar de bătăile monotone ale monitorului cardiac. Era a treia oară în acea săptămână când îmi aducea vorba despre acte, nu despre sănătatea mea. M-am uitat la ea, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de îngrijorare adevărată. Dar ochii ei fugeau spre geanta mea, unde știa că țin documentele.

În acea vară, căldura din București era sufocantă. Mă simțeam tot mai slăbită, iar într-o dimineață am căzut în baie. Am ajuns la spital cu o fractură la șold și un diagnostic de diabet pe care nu-l bănuisem niciodată. Dintr-odată, copiii mei, Ioana și Vlad, au început să mă viziteze zilnic. Până atunci, îi vedeam doar de sărbători sau când aveau nevoie de bani. Acum, fiecare vizită era însoțită de întrebări despre apartament, conturi și „cum aș vrea să împart totul”.

— Mamă, trebuie să te gândești la viitor, spunea Vlad cu vocea lui blândă, dar privirea îi era rece ca gheața. — Nu vrem să ajungem să ne certăm după…

Nu termina niciodată fraza. După ce? După ce nu mai sunt? Mă durea mai tare decât orice injecție.

Într-o zi, când Ioana a venit cu soțul ei, Mihai, discuția a devenit directă:
— Mamaie, dacă tot ești aici, poate ar fi bine să faci o procură pentru noi. Să putem plăti facturile în locul tău… sau să vindem dacă e nevoie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram mama lor, ci o semnătură pe niște hârtii. Am încercat să le spun că mă simt trădată, dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Noaptea, în salonul ticsit de bătrâni care gemeau în somn, am plâns în pernă. M-am gândit la anii când le făceam pachete la facultate, când stăteam trează lângă patul lor cu febră sau când am muncit două schimburi ca să le cumpăr haine noi. Unde dispăruse dragostea aceea? Oare eu greșisem undeva?

A doua zi dimineață, asistenta mi-a adus telefonul:
— Aveți un apel de la notarul Popescu.

Am simțit un fior rece. Îl sunasem cu o zi înainte, într-un moment de disperare. Vocea lui calmă m-a liniștit:
— Doamnă Maria, putem discuta despre testament oricând doriți.

Am decis să ies din spital pe propria răspundere. Am ajuns acasă sprijinită de vecina mea, tanti Lenuța, singura care mă vizitase fără să întrebe nimic despre bani sau acte.

— Maria, copiii sunt copiii… dar uneori uită cine i-a crescut, mi-a spus ea cu blândețe.

În zilele următoare am observat cum telefoanele copiilor s-au rărit. Când le-am spus că vreau să schimb testamentul și să las o parte din avere unei fundații pentru copii abandonați, au izbucnit:
— Cum poți să faci asta? Noi suntem familia ta! a țipat Ioana.
— Ești nebună? După tot ce am făcut pentru tine? a adăugat Vlad.

Am simțit că mă prăbușesc. Dar nu am cedat. Am mers la notar și am semnat noul testament. Am lăsat apartamentul copiilor mei, dar am donat economiile fundației. Era singura cale prin care puteam găsi liniște.

Câteva zile nu m-au mai sunat deloc. Apoi Vlad a venit la mine acasă:
— Mamă, nu vreau să ne certăm… Dar nu înțeleg de ce ne pedepsești.

L-am privit în ochi:
— Nu vă pedepsesc. Vreau doar să știu că dragostea voastră nu se măsoară în bani.

A plecat fără să spună nimic. Ioana mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită.”

Au trecut luni de atunci. M-am obișnuit cu liniștea casei mele și cu vizitele rare ale copiilor. Poate că am greșit undeva ca mamă sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Dar știu sigur că nu vreau să fiu iubită doar pentru ce las în urmă.

Mă întreb uneori: oare cât valorează o mamă în ochii copiilor ei? Și câți dintre noi au curajul să afle adevărul?