Umbra recunoștinței: Povestea unei mame românce între sacrificiu și dezamăgire

— Irina, iar nu ai răspuns la telefon! Am sunat de trei ori azi, măcar un mesaj să-mi fi dat, am strigat eu, cu voce tremurată, în timp ce țineam strâns telefonul în mână. Era deja a treia zi când nu-mi răspundea. În bucătărie, soțul meu, Viorel, tăcea cu privirea pierdută în ceașca de cafea.

— Las-o, Mariana, poate are treabă la serviciu. Nu mai insista, că doar nu e copil mic, a murmurat el, dar știam că și pe el îl doare.

Irina e singura noastră fată. Am crescut-o cu grijă, am dus-o la pian, la engleză, la dansuri populare. Am făcut naveta cu Dacia noastră veche, am stat nopți întregi lângă ea când avea febră sau când plângea din cauza notelor mici. Am muncit amândoi peste program ca să nu-i lipsească nimic. Când a venit vremea să plece la facultate la București, am vândut jumătate din pământul de la țară ca să-i plătim chiria și să aibă bani de buzunar.

Apoi l-a cunoscut pe Radu. Un băiat simplu, de la oraș, crescut doar de mamă. Nu ne-a plăcut niciodată prea mult de el – prea tăcut, prea visător, fără un loc de muncă stabil. Dar Irina îl iubea și am acceptat. Nunta a fost modestă, dar am pus tot ce aveam mai bun pe masă. Am dat bani pentru mobilă, pentru avans la apartament, pentru electrocasnice. Când au venit vremuri grele și Radu a rămas fără serviciu, am început să le ducem pachete cu mâncare: carne din congelator, borcane cu zacuscă și dulceață, chiar și haine pentru nepoțelul lor, Darius.

La început ne mulțumeau. Apoi au început să primească totul ca pe ceva normal. Irina nu mai suna decât rar și atunci doar ca să ceară ceva: „Mamă, ai cumva niște bani până la salariu? Mamă, ne aduci niște cartofi și ouă?” Niciodată un „mulțumesc” sincer. Niciodată o vorbă bună.

Într-o zi, după ce am stat trei ore în trafic ca să le duc un pachet mare cu mâncare și scutece pentru Darius, am intrat în apartamentul lor și am găsit-o pe Irina cu ochii în telefon.

— Mamă, pune-le acolo pe masă. Nu pot vorbi acum, am o ședință online.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Radu – nici el nu s-a ridicat de pe canapea.

— Poate vrei să mă ajuți cu ceva? am întrebat încet.

— Lasă-le acolo, mamă. Mulțumim… cred că e totul ok.

Am ieșit pe hol cu ochii în lacrimi. Viorel m-a luat de braț și mi-a șoptit:

— Hai acasă, Mariana. Nu mai are rost…

În drum spre casă nu am scos niciun cuvânt. M-am simțit ca o servitoare în propria familie. Seara am plâns în baie să nu mă vadă Viorel.

A doua zi dimineață am primit un mesaj sec: „Mamă, ai uitat să pui și lapte praf.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mulțumesc”, fără nimic.

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate că i-am dat prea mult? Poate că nu i-am lăsat să se descurce singuri? Sau poate că lumea s-a schimbat și copiii nu mai știu ce înseamnă recunoștința?

Au trecut luni întregi în care relația noastră s-a răcit tot mai mult. Irina venea rar acasă și atunci doar pentru a lua ceva sau a cere ajutor. De Crăciun am pregătit masa ca pe vremuri – sarmale, cozonac, friptură – dar au stat doar o oră și au plecat grăbiți la socrii lui Radu.

Într-o seară, după ce Darius s-a îmbolnăvit și Irina ne-a sunat panicată să venim de urgență la spital cu bani pentru tratament, Viorel a izbucnit:

— Mariana, noi nu mai avem viață! Suntem doar portofelul lor! Când o să ne spună și nouă cineva „mulțumesc”? Când o să ne întrebe cineva dacă suntem bine?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovată că am crescut o fată care nu știe să aprecieze ce are. Dar tot eu eram cea care plângea noaptea de dorul ei.

Într-o zi am decis să nu mai duc nimic. Să nu mai sun. Să văd dacă Irina mă caută măcar o dată din proprie inițiativă. Au trecut două săptămâni fără niciun semn de la ea.

Într-un final m-a sunat:

— Mamă… ai pățit ceva? Nu ai mai dat niciun semn…

Vocea ei era nesigură.

— Nu, Irina. Doar că m-am gândit că poate ai nevoie de spațiu… Sau poate că ai uitat că ai părinți care te iubesc.

A tăcut mult timp la telefon.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit… Dar e greu… Radu e stresat… Eu sunt obosită… Nu știu cum să fac față la toate…

Am simțit că se rupe ceva în mine – un nod vechi de ani de zile.

— Știu că e greu, Irina. Dar și noi suntem oameni. Și noi avem nevoie de dragoste și recunoștință…

Nu știu dacă va înțelege vreodată cât am suferit. Poate că generațiile s-au schimbat sau poate că noi am greșit undeva pe drum.

Mă întreb adesea: oare cât trebuie să dai unui copil ca să simtă recunoștință? Sau dragostea părintească e condamnată mereu la tăcere și sacrificiu? Voi ce credeți?