Umbra tăcerii: Povestea unei mame între datorie și vinovăție

— Mamă, te rog… Nu-i spune nimic lui Radu. Te rog din suflet! vocea Irinei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când mă suna, mereu cu aceeași rugăminte, mereu cu aceeași teamă în glas.

Am privit plicul cu bani pe care-l țineam în mână. Era cald încă, de parcă ar fi păstrat căldura palmelor ei. M-am așezat pe marginea patului, cu ochii pierduți pe tavanul scorojit al apartamentului meu din cartierul Dristor. Nu era mult, dar pentru mine însemna enorm: facturile plătite la timp, medicamentele pentru reumatism, pâinea proaspătă de la colț.

Dar la fiecare leu primit simțeam că mă afund mai tare într-o mlaștină de rușine și vinovăție. Ce fel de mamă sunt eu, să primesc bani de la copilul meu? Și mai ales, ce fel de om sunt să ascund asta de ginerele meu?

Irina nu a avut niciodată o viață ușoară. A crescut fără tată, după ce Petre ne-a părăsit când ea avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci să nu-i lipsească nimic, dar viața ne-a pus mereu la încercare. Când l-a cunoscut pe Radu, am crezut că în sfârșit va avea liniște. Dar liniștea lor era doar de fațadă.

— Mamă, dacă află Radu… nu știu ce s-ar întâmpla. El crede că banii noștri abia ne ajung pentru rate și grădiniță. Dacă știe că-ți trimit ție… se va simți trădat. Și nu vreau scandaluri acasă.

M-am uitat la poza lor de pe raft: Irina zâmbea larg, ținând-o pe micuța Ana în brațe. Radu părea distant, cu privirea pierdută undeva în spatele aparatului foto. Mi-am amintit cum, la ultima masă împreună, Radu a făcut o remarcă acidă:

— Maria, poate ar trebui să-ți găsești ceva de lucru… Nu poți să te bazezi mereu pe Irina.

Am simțit atunci un nod în gât și am tăcut. Ce să-i spun? Că la 63 de ani nu mă mai angajează nimeni? Că durerile de spate nu-mi dau pace nici ziua, nici noaptea? Că singurătatea e mai grea decât orice lipsuri materiale?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit pe furiș la mine. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă, nu mai pot… Radu e tot mai nervos. A început să verifice fiecare cheltuială. Dacă vede transferurile către tine… Nu știu ce să fac.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Lasă, mamă, nu-mi mai trimite nimic. Mă descurc eu cumva.

Dar ea a scos din geantă un plic gros și mi l-a vârât în buzunarul halatului.

— Nu pot! Ești mama mea! Cum să te las așa?

Am simțit atunci un amestec ciudat de recunoștință și rușine. Oare nu cumva îi fac rău? Oare nu-i sap eu groapa în căsnicia ei?

Zilele treceau greu. La piață mă uitam cu jind la legumele proaspete și cumpăram doar ce era la reducere. Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreba mereu:

— Maria, tu chiar n-ai copii? Că nu te vizitează nimeni…

Îmi mușcam buzele și schimbam subiectul. Cum să-i spun că fiica mea vine pe ascuns?

Într-o duminică dimineață, telefonul a sunat din nou. Era Radu.

— Bună ziua, mama Maria! Irina e la tine?

Mi s-a tăiat respirația.

— Nu… n-a ajuns încă.

— A zis că merge la tine să-ți aducă niște lucruri. Să nu vă apucați să vorbiți prostii despre bani! Am nevoie să fim toți pe aceeași lungime de undă.

Mi-am dat seama că bănuia ceva. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap și mâinile îmi tremurau.

Când Irina a intrat pe ușă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Ori îi spui tu lui Radu adevărul, ori îi spun eu!

Irina a izbucnit în plâns:

— Mamă, dacă îi spui… mă va acuza că-l mint! Poate chiar mă va părăsi! Nu vezi cât e de orgolios?

Am tăcut amândouă minute în șir. În cele din urmă am decis să păstrăm secretul încă o vreme. Dar liniștea dintre noi era tot mai apăsătoare.

În Ajunul Crăciunului, când toată lumea se bucura de familie și lumină, eu stăteam singură în bucătărie și mă uitam la telefon. Mesajele Irinei erau scurte și grăbite: „Sunt bine. Nu pot vorbi acum.”

M-am simțit mai singură ca niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Dacă nu cumva i-am transmis Irinei că trebuie să se sacrifice mereu pentru ceilalți.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Bunica, tu de ce nu vii niciodată la noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că adulții poartă poveri invizibile?

Timpul a trecut și secretul nostru a crescut ca un zid între mine și restul lumii. M-am obișnuit cu gândul că sunt „mama care primește bani pe ascuns”. Dar uneori mă întreb: oare nu meritam și eu puțină liniște? Oare sacrificiul unei mame trebuie să fie mereu tăcut și nevăzut?

Poate că într-o zi voi găsi curajul să spun adevărul. Sau poate că voi rămâne prizoniera acestui secret până la sfârșit.

Mă uit la mâinile mele bătrâne și mă întreb: câte mame trăiesc ca mine? Câte fiice poartă povara unei iubiri ascunse? Voi ce ați face în locul meu?