Umbra tatălui meu: Povestea unei vieți trăite după reguli străine

— Nu, Irina! Am spus NU și asta e hotărârea mea! a tunat vocea tatălui meu, răsunând în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile mi s-au strâns pe marginea mesei, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mama se uita la mine neputincioasă, iar fratele meu, Vlad, stătea în prag cu un zâmbet ironic, ca și cum ar fi câștigat încă o dată.

Aveam 29 de ani și simțeam că viața mea nu-mi mai aparține. De când mă știu, tata a avut reguli pentru orice: la ce oră să vin acasă, cu cine să mă văd, ce facultate să aleg. Dar niciodată nu am simțit povara acestor reguli mai apăsătoare ca acum, când am vrut să fac un pas firesc — să am un copil cu soțul meu, Paul.

— De ce trebuie să aștepți ca Vlad să-și crească fetele? am întrebat cu voce tremurată.

Tata s-a uitat la mine ca la o necunoscută. — Pentru că așa e normal! Nu poți să aduci încă un copil în familie când deja sunt două nepoate mici care au nevoie de atenție. Să nu-l pui pe Vlad într-o situație dificilă!

M-am uitat la Vlad. El ridica din umeri, ca și cum nu ar fi avut nicio vină. Dar știam că îi place să fie centrul atenției, să fie cel pentru care se fac sacrificii. Întotdeauna a fost băiatul de aur al tatei: el a primit apartamentul bunicilor, el a avut voie să plece la studii în Cluj, el a fost lăudat pentru orice reușită măruntă. Eu? Eu trebuia să fiu „fata cuminte”, să nu deranjez, să nu cer prea mult.

În acea seară, Paul m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Irina, nu putem trăi după regulile lor la nesfârșit. E viața noastră.

Dar cum să-i explici unui tată autoritar că nu mai ești copilul care tremură la fiecare ridicare de ton? Cum să-l faci să înțeleagă că dorința de a avea un copil nu e un moft, ci o nevoie adâncă, viscerală?

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu mama. — Mamă, tu chiar crezi că e corect ce face tata?

Ea a oftat adânc. — Știi cum e el… Nu vrea să se supere Vlad. Și nici pe mine nu mă ascultă prea mult.

— Dar eu? Eu contez?

A tăcut. Am simțit că mă sufoc între pereții acelei case pline de reguli nescrise și resentimente vechi. M-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns și am încercat să-mi văd de treabă, dar gândurile mă urmăreau peste tot.

La birou, colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte. — Ce ai pățit? Pari absentă de câteva zile.

Am izbucnit: — Tata nu mă lasă să am copii până nu cresc nepoatele! Mi se pare absurd!

Mihaela a dat din cap neîncrezătoare. — Nu pot să cred… Dar tu ai 29 de ani! Ce treabă are el?

— Asta mă întreb și eu…

Seara, acasă, Paul încerca să mă liniștească. — Hai să ne mutăm mai departe de ei. Să ne vedem de viața noastră.

Dar eu simțeam că dacă plec fără să rezolv ceva cu tata, rana asta va rămâne deschisă pentru totdeauna. Așa că într-o duminică dimineață am intrat în sufragerie și am spus răspicat:

— Tata, vreau să vorbim serios. Nu mai sunt copilul tău mic. Vreau să am un copil și nu vreau să mai cer voie nimănui!

El s-a ridicat brusc din fotoliu. — Dacă faci asta fără acordul meu, să nu mai calci pe aici!

M-am uitat la mama. Plângea în tăcere. Vlad s-a retras discret din cameră.

— Atunci așa să fie! am spus cu vocea frântă.

Am ieșit din casă tremurând și am simțit pentru prima dată că sunt liberă și totodată îngrozitor de singură. Paul m-a ținut strâns de mână toată noaptea.

Au trecut luni până când tata mi-a dat un mesaj sec: „Sper că ești mulțumită acum.” Nu mi-a spus niciodată „îmi pare rău”. Mama venea pe ascuns să mă vadă și îmi aducea borcane cu zacuscă și plăcinte calde.

Când am rămas însărcinată, am plâns de fericire și de tristețe în același timp. Mi-am dorit ca tata să fie acolo, să-și țină nepoata în brațe. Dar el a rămas prizonierul propriilor reguli.

Acum, când îmi privesc fetița dormind liniștită în pătuțul ei roz, mă întreb: oare cât timp trebuie să treacă până când părinții noștri vor înțelege că fericirea copiilor lor nu se măsoară în reguli absurde? Sau poate că unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult ar trebui să conteze dorințele părinților atunci când vine vorba despre viața noastră?