Umbra Trădării: Povestea unei Femei Care S-a Pierdut pe Sine

— Nu pot să cred, Sorin! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu ochii în lacrimi, în timp ce el își cobora privirea spre podea, incapabil să mă privească. Pe masă, telefonul lui vibra insistent, iar numele „Mirela” licărea pe ecran ca o sentință.

Am crezut mereu că am familia perfectă. Mă numesc Elena și, timp de optsprezece ani, am fost soția devotată, mama grijulie, femeia care a pus mereu pe alții pe primul loc. Am renunțat la carieră când s-a născut primul nostru copil, Ilinca, iar apoi, când a venit pe lume Vlad, am știut că viața mea se va învârti doar în jurul lor. Sorin era centrul universului meu. Îi pregăteam cafeaua dimineața, îi călcam cămășile, îi ascultam grijile de la serviciu și îi alinam frustrările. Mă mințeam că sunt fericită.

Dar într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am găsit mesajele. Mirela îi scria cuvinte dulci, promisiuni de întâlniri secrete și dorințe pe care eu nu le mai auzisem de la el de ani buni. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am vrut să urlu, dar copiii dormeau în camerele lor și nu voiam să le stric lumea.

— Elena, nu e ce crezi… a încercat el să spună, dar vocea i s-a stins.

— Atunci ce e? Spune-mi tu! Am renunțat la tot pentru voi! Pentru tine! Pentru copiii noștri! Am uitat cine sunt ca să vă fie vouă bine! Ce mai vrei de la mine?

Sorin a tăcut. Apoi a ieșit din casă fără să spună nimic. Ușa s-a trântit și am rămas singură cu ecoul pașilor lui și cu inima frântă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ilinca a simțit imediat că ceva nu e în regulă. La șaptesprezece ani, era deja destul de matură ca să citească printre rânduri.

— Mamă, ce se întâmplă? De ce tata nu mai vine acasă?

Nu am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spui copilului tău că tatăl ei a ales pe altcineva? Vlad era mai mic, doar doisprezece ani, și încerca să mă facă să râd cu glumele lui stângace.

Am început să mă prăbușesc încet. Nu mai aveam chef de nimic. Mâncarea rămânea neatinsă pe masă, hainele se adunau în coșul de rufe, iar eu mă uitam ore întregi pe fereastră, sperând că Sorin va intra pe ușă și va spune că totul a fost o greșeală.

Mama mea venea des să mă ajute. Ea nu l-a plăcut niciodată pe Sorin.

— Ți-am spus eu că bărbații nu apreciază niciodată ce au acasă! Tu ai dat totul și el te-a trădat! Trebuia să te gândești și la tine!

Dar eu nu știam cine sunt fără ei. Fără rolul de soție și mamă, mă simțeam goală.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând.

— M-au întrebat colegii dacă tata are o amantă… Toată lumea știe! Ce facem acum?

Am strâns-o în brațe și am plâns împreună. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în suferința mea. Copiii mei aveau nevoie de mine mai mult ca oricând.

Sorin a început să vină tot mai rar acasă. Își găsise un apartament cu Mirela și părea că viața lui merge înainte fără regrete. Eu rămâneam cu ratele la bancă, cu facturile neplătite și cu privirile curioase ale vecinilor care șușoteau pe la colțuri.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am deschis laptopul și am început să scriu. Nu știam exact ce vreau să spun, dar cuvintele au curs singure: „Cine sunt eu? Ce mai rămâne dintr-o femeie când tot ce a construit se prăbușește?”

Am început să caut un job. Nu mai lucrasem de ani buni și CV-ul meu părea o glumă proastă pentru angajatori. La interviuri eram privită cu milă sau cu superioritate.

— Doamnă Elena, dar ce ați făcut în ultimii cincisprezece ani?

— Am crescut doi copii și am ținut o casă… am răspuns rușinată.

— Da, dar aici avem nevoie de experiență reală…

Am ieșit din clădire cu ochii în lacrimi. M-am simțit inutilă și depășită de lume.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:

— Mamă, poate ar trebui să faci ceva pentru tine. Să mergi la cursurile alea de pictură despre care vorbeai mereu…

Am zâmbit amar. Uitasem că odată visam să pictez. Cumpărasem pensule și culori când eram tânără, dar le-am pus într-un sertar „pentru când va fi timp”. Timpul nu venise niciodată.

Într-o dimineață de primăvară, m-am dus la Casa de Cultură din oraș și m-am înscris la cursuri. Mâinile îmi tremurau când am atins prima dată pânza albă. Dar cu fiecare culoare întinsă, simțeam cum rana din suflet începe să se vindece puțin câte puțin.

Copiii mei au început să mă privească altfel. Vlad venea des la mine în cameră:

— Mamă, pot să pictez și eu cu tine?

Am început să râdem din nou împreună. Casa noastră nu mai era plină de tăcere apăsătoare.

Sorin a venit într-o zi să-și ia niște haine.

— Elena… îmi pare rău pentru tot… Dar nu mai pot continua așa…

L-am privit fără ură. Nu mai aveam lacrimi pentru el.

— Știi ce e cel mai greu? Că m-am pierdut pe mine încercând să te țin pe tine aproape…

El a plecat fără să spună nimic.

Acum sunt aici, scriind povestea mea. Nu știu dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă trebuia să lupt mai mult pentru mine însămi încă de la început. Dar știu sigur că nu vreau ca Ilinca sau orice altă femeie să uite cine este pentru a face pe plac altora.

Oare câte dintre noi ne pierdem identitatea în numele iubirii? Merită vreodată să renunți la tine pentru ceilalți?