Umbra Trecutului: Povestea Mea cu Vlad

— Nu vreau să merg la școală! Nu mă înțelege nimeni acolo! Țipătul lui Vlad răsună în apartamentul mic din Drumul Taberei, iar eu, cu mâinile tremurânde, încerc să-mi găsesc cuvintele. E a treia oară săptămâna asta când refuză să iasă din cameră. Mă uit la ceas — e deja opt fără zece. Dacă întârziem iar, directoarea o să mă cheme la discuții. Din nou.

— Vlad, te rog… Hai să încercăm măcar azi. Promit că după școală mergem în parc, la leagăne. Știi că-ți place acolo.

El își trage pătura peste cap și nu răspunde. Mă apropii încet, încercând să nu-l sperii. De când a venit la mine, acum opt luni, fiecare dimineață e o luptă. Nu știu dacă e autismul sau doar frica de necunoscut, dar simt că nu reușesc să-l ajut cum trebuie. Și totuși, nu pot renunța.

Totul a început într-o seară de noiembrie, când am primit un telefon de la poliție. Sora mea, Irina, dispăruse. Nu era prima dată când avea probleme, dar de data asta era diferit: nu mai răspundea nimeni la telefon, iar Vlad fusese găsit singur în apartament, flămând și speriat. Am mers după el fără să clipesc. Nu aveam copii, nu eram căsătorit — părinții mei nu au acceptat niciodată orientarea mea și s-au îndepărtat de mine de ani buni. Dar Vlad era sânge din sângele meu.

Primele zile au fost un haos: vizite la Protecția Copilului, anchete sociale, priviri piezișe din partea vecinilor. „Ce caută băiatul ăsta la el? Nu are nevastă, nu are copii…”, șușoteau bătrânele de la etajul doi. Am încercat să nu le bag în seamă, dar fiecare cuvânt mă durea ca un ac în inimă.

— Radu, tu chiar crezi că poți să ai grijă de el? m-a întrebat într-o seară mama la telefon, cu vocea rece.

— E nepotul meu. Cine altcineva ar trebui să-l ia?

— Poate ar fi mai bine la un centru… Tu nici măcar nu ai experiență cu copiii.

Am închis telefonul fără să răspund. Nu voiam să aud încă o dată că nu sunt destul de bun.

Vlad nu vorbea aproape deloc la început. Se uita la mine cu ochii lui mari și negri, dar părea că vede prin mine. Îl duceam la terapie de două ori pe săptămână și încercam să-i creez o rutină: micul dejun la ora opt, desen animat preferat la opt și jumătate, apoi teme sau joacă. Uneori izbucnea din senin: arunca jucăriile sau se ascundea sub masă. Alteori stătea ore întregi privind pe geam, fără să spună nimic.

Într-o zi, după o criză urâtă la supermarket — Vlad s-a trântit pe jos și a început să țipe — o femeie s-a apropiat de mine:

— Nu știți să vă educați copilul! Pe vremea mea…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Are autism! Nu e vina lui! am strigat, dar femeia deja se îndepărta clătinând din cap.

Seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă Vlad. M-am întrebat dacă Irina va reveni vreodată sau dacă voi fi mereu singur în lupta asta. Dar a doua zi dimineață, Vlad a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Radu… mi-e dor de mama.

A fost prima dată când mi-a spus ceva atât de clar. L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

Au urmat luni grele: ședințe cu psihologul școlii, discuții cu asistenții sociali care mă priveau suspicios — „Un bărbat singur? Sunteți sigur că vă descurcați?”. Am început să citesc tot ce găseam despre autism și să caut grupuri de sprijin online. Am cunoscut-o pe doamna Lidia, mama unui băiat cu aceeași tulburare ca Vlad. Ea m-a învățat cum să-i vorbesc când are crize și cum să-l liniștesc fără să-l forțez.

Într-o zi, directoarea școlii m-a chemat la o discuție:

— Domnule Popescu, Vlad are nevoie de un profesor de sprijin. Din păcate, nu avem fonduri pentru asta…

— Și ce facem? Îl lăsăm să se piardă printre ceilalți?

— Poate ar fi mai bine să-l transferați la o școală specială.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era deja marginalizat; dacă îl mutam, ar fi fost ca și cum i-aș fi spus că nu e destul de bun pentru lumea „normală”. Am refuzat categoric și am început să fac voluntariat la școală ca să pot fi aproape de el.

Între timp, relația cu părinții mei s-a deteriorat complet. Tata mi-a spus într-o zi:

— Ai făcut destule rușini familiei! Acum mai aduci și un copil cu probleme…

— Dacă nu puteți accepta asta, atunci nu mai avem ce discuta!

Am închis telefonul tremurând de furie și durere. Dar în acea seară, Vlad a venit cu un desen: eu și el ținându-ne de mână sub un soare mare și galben.

— Asta suntem noi? am întrebat zâmbind printre lacrimi.

— Da… Tu ești soarele meu.

Atunci am știut că orice ar spune lumea, orice greutăți ar veni, nu pot renunța la el. Am început să ieșim mai des în parc, să ne jucăm fotbal sau doar să stăm pe bancă și să privim norii. Vlad a început să vorbească mai mult, iar uneori chiar râdea zgomotos — un râs care îmi umplea sufletul de speranță.

Acum, după aproape un an împreună, încă avem zile grele. Sunt momente când mă simt copleșit sau când mă întreb dacă fac destul pentru el. Dar apoi îl văd cum își face temele singur sau cum îmi aduce o floare culeasă din parc și știu că am făcut alegerea corectă.

Mă uit la el acum, cum doarme liniștit lângă mine pe canapea și mă întreb: oare câți dintre noi suntem dispuși să luptăm pentru cei pe care îi iubim atunci când toată lumea ne spune că nu putem? Poate că adevărata familie nu e cea în care te-ai născut, ci cea pe care alegi să o construiești zi de zi.