Umbra Trecutului: Povestea Norei și a Moștenirii Nedorite

— Nora, deschide! Știu că ești acasă! vocea lui Dorel răsuna pe holul blocului, spartă de ecoul pașilor grăbiți ai vecinilor care se fereau să se implice. Am închis ochii, încercând să-mi țin respirația, ca și cum absența mea ar fi putut șterge realitatea. Dar nu puteam șterge nimic. Nici amintirile cu el, nici frica din copilărie, nici furia care mă ardea pe dinăuntru.

— Nu am ce discuta cu tine, Dorel! am strigat prin ușă, cu voce tremurată. Nu mai locuiești aici de douăzeci de ani. Mama nu mai e… Nu ai niciun drept!

A urmat o tăcere grea, apoi un suspin. — Nora, am fost soțul mamei tale douăzeci de ani. Te-am crescut ca pe fata mea. Nu merit să dorm pe stradă. Lasă-mă măcar să stau câteva zile până îmi găsesc ceva.

Mi-am mușcat buza până la sânge. Îmi aminteam prea bine serile când venea acasă beat și mama încerca să-l liniștească, iar eu mă ascundeam sub masă. Îmi aminteam cum îi spunea mamei că nu sunt copilul lui adevărat și că nu are rost să-și bată capul cu mine. Dar tot el era cel care-mi cumpăra înghețată când voia să-și spele păcatele.

— Dorel, nu pot. Nu vreau să te văd. Nu vreau să-mi aduci trecutul înapoi în casa asta.

A plecat atunci, dar nu înainte să arunce peste umăr: — O să vezi tu! O să-mi iau partea mea!

Nu l-am crezut. Dar după două săptămâni am primit citația: Dorel mă dădea în judecată pentru partea lui din apartamentul mamei. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am sunat-o pe sora mea vitregă, Anca, care locuia la Cluj.

— Anca, ai primit și tu citație?

— Da, Nora… Nu știu ce să facem. Eu nu vreau să-l văd niciodată. Dar dacă are dreptate?

— Ce dreptate? A plecat de la mama acum douăzeci de ani! Nu a contribuit cu nimic la apartamentul ăsta! Tot ce avem e de la bunici!

— Știu… Dar legea e lege. Dacă a fost căsătorit legal cu mama când s-a cumpărat apartamentul…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am dus la avocatul nostru de familie, domnul Popescu, un bătrânel cu ochi blânzi și mâini tremurânde.

— Nora, trebuie să te pregătești pentru ce-i mai rău. Dorel are acte care dovedesc că era soțul mamei tale când s-a cumpărat apartamentul. Chiar dacă a plecat, dacă nu a divorțat oficial până la moartea ei…

— Dar nu a pus niciun leu! Mama a plătit tot!

— Din păcate, legea nu ține cont de asta decât dacă poți dovedi cu acte.

Am ieșit din biroul avocatului cu lacrimi în ochi. M-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi adun gândurile. Cum putea omul ăsta să ceară ceva ce nu i-a aparținut niciodată sufletește? Cum putea să-mi ceară mie milă după tot ce ne-a făcut?

În ziua procesului, sala era plină de necunoscuți și miros de hârtie veche. Dorel stătea în fața judecătorului cu capul plecat, îmbrăcat într-o haină ponosită.

— Onorată instanță, am rămas fără casă după ce am fost dat afară din chirie. Am crescut-o pe Nora ca pe fata mea. Am dreptul la o parte din apartament.

Mi-a venit să țip: „Nu m-ai crescut! M-ai speriat! M-ai făcut să mă simt nedorită!” Dar am tăcut. Avocatul meu a vorbit pentru mine.

— Onorată instanță, domnul Dorel nu a contribuit financiar la achiziția apartamentului și a părăsit familia acum douăzeci de ani. Solicităm respingerea cererii.

Judecătorul s-a uitat la mine lung. — Doamnă Nora, aveți dovezi scrise că mama dumneavoastră a plătit singură apartamentul?

Am dat din cap că nu. Totul fusese pe încredere între mama și bunici.

Procesul s-a prelungit luni întregi. În fiecare zi primeam telefoane de la rude: „Lasă-l să stea câteva zile la tine!”, „E totuși omul care a fost cu mama ta!”, „Ce-o să zică lumea?”

Dar nimeni nu știa cât de greu mi-a fost să cresc într-o casă unde dragostea era mereu condiționată de starea lui de spirit sau de sticla de vin pe care o ținea sub pat.

Într-o seară, după o zi grea la tribunal, am găsit un bilet sub ușă: „Nora, iartă-mă dacă poți. N-am unde să mă duc.”

Am stat toată noaptea pe gânduri. Sora mea mi-a scris: „Poate ar trebui să-l ierți… Poate are nevoie doar de un acoperiș.”

Dar eu nu puteam uita copilul care am fost – cel care se temea să respire prea tare ca să nu-l supere pe Dorel.

În final, instanța i-a acordat o cotă parte din apartament. A trebuit să-i plătesc suma respectivă ca să rămân în casa copilăriei mele.

Când i-am dat banii, m-a privit cu ochii goi:

— Atât? După tot ce-am făcut pentru tine?

— Ai făcut destule, Dorel. Acum fiecare merge pe drumul lui.

A plecat fără să se uite înapoi.

Acum stau singură în apartamentul gol și mă întreb: oare iertarea e posibilă când trecutul doare atât de tare? Sau unele răni nu se vindecă niciodată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?